duminică, 15 mai 2011

ULTIMILE 3 LUNI DE ZILE (1)

Primul semn

Tânăr asistent aveam norma didactică cu ore de laborator; la TCM colaboram cu o serie de colegi.
Printre aceştia şi Dna. Vali; mai mare ca mine cu vreo 6 ani, divorţată şi cu o fetiţă Adriana de vreo 5 – 6 ani, de care avea mare grijă şi reproşa fostului soţ că îşi cam uită îndatoririle de tată, probabil şi datorită faptului că începuse o nouă relaţie şi implicit apăruse un alt copil.
Urma să plece într-o scurtă vacanţă la Predeal; cam tot pe atunci se făcea vorbire, pe sub ascuns, de existenţa unui criminal  în serie care cu predilecţie atacă femei frumoase şi singure – cunoscut mai târziu ca celebrul Râmaru. Nu ştiam atunci cum îl cheamă pe individ, dar făceam glume cu Vali: dacă are norocul să fie „iubită”, să opună totuşi la începutul violului o oarece rezistenţă, ca să nu facă o reclamă negativă Politehnicii.
Trec săptămâni şi ne întâlnim din nou la ore; i se făcuse rău pe pârtie, ajunsese la spital la Braşov şi ca să nu treneze povestea - diagnosticul confirmat de leucemie şi tratament urgent sub forma de transfuzii. Pe atunci nu se ştia sau nu cunoşteam eu alternativa transplantului de măduvă; alternativă de ordinul sutelor de mii de euro - cine are şi îşi permite !
Nu prea ştiam multe despre acest tip de boli, ea încă bine la cei 36 de ani nu părea a fi un om bolnav şi nu am fost foarte afectat. Mai trec câteva săptămâni şi apare Vali în laborator, albă la faţă şi un zâmbet trist şi stingher în colţurile gurii, cu o carte cartonată în mână Teoria proceselor …., preţ pe coperta spate 49 lei. Mi-o întinde şi-mi cere 3 lei; rămân blocat perpendicular pe perplex şi ea îmi spune:
-         transfuziile nu mai au efect; a spus doctorul că mai am 3 luni de zile. Vreau să strâng ce bani pot, să-i las la mama la Slatina când va rămâne să o crească pe Adriana ….


…….. alerg în continuare prin viaţă şi carieră; eroarea fatală şi globală de manageriat în trăirea mea şi a familiei: într-o stare anormală mă comparam cu colegii şi vroiam să fiu la un nivel normal.
Din această cauză pentru unul şi acelaşi lucru/realizare depuneam de 2 – 4 ori mai mult efort şi energie; nu aveam timp de analize şi observaţii ……. Sloganul de după revoluţie recitat de muncitorii de la Î.M.G.B.: noi muncim şi nu gândim


Al doilea semn

Personalul didactic dintr-o unitate formează o familie; ne ştim din vedere cel puţin şi avem reciproc afinităţi/asperităţi sau indiferenţe.
Un coleg de la catedra de socialism ştiinţific ne modera lunar cercul de pregătire/refrişare politică; de o cam aceeaşi vârstă, cu pasiuni auto, cu soţii medici ş.a.m.d., ne-am apropiat până la aproape de deplina cunoaştere şi graniţe de prietenie.
După revoluţie evoluăm cu viteze diferite; el părăseşte Politehnica, revine apoi – eu alerg cu efort şi mai mare să recuperez blocarea pe postul de şef de lucrări, impusă de Tanti Lenuţa pentru economii de buget.
Prietenia se cimentează şi nuanţează, colaborăm la o fiţuică Argument dispărută în cenuşa imperiului comunist, iar el – înlocuind maşina de scris cu PC-ul şi imprimanta se dezlănţuie şi cu un Bref săptămânal la Luceafărul/România literară, însumat apoi în Fenixul cenuşiu, devine membru al Uniunii Scriitorilor.
Ne capitalizăm fiecare după posibilităţi şi o dată pe săptămână, locuitori ai aceluiaşi cartier ne întâlnim şi discutăm discuţii. Avea un Ford Scorpio uriaş, murdar, blazat şi dezordonat ca orice artist care se respectă, plin cu sticle de un sfert de apă minerală. Dădea peste cap câte un pumn de codeină şi o înghiţitură de apă, după care abandona sticluţa respectivă; după severele economii comuniste, nu i-am iertat niciodată risipa deşi era vorba de banii lui.
Pe neaşteptate este internat la chirurgia Spitalului Militar; deschidere şi închidere abdominală. Mă sună pe mobil şi nu-mi dau seama cine este; nu trec cu totul 3 luni de zile şi îl conduc la crematoriu. Era prima mea vizită pe acolo; apoi au mai urmat şi altele …

…….. alerg în continuare prin viaţă şi carieră; schimb puţina şi chinuita rusă din liceu şi facultate cu engleza arhivată de calculator şi soft sau intensivă şi rapidă de CD-DVD.
Creşte productivitatea la cărţi şi cursuri universitare …. în prima fază !
Constat apoi că totul fusese deja spus şi scris pe infinitul internet; încet, încet începe o degradare a cunoaşterii şi autoinstruirii. Cu cât creşte numărul site-urilor vizitate, se măreşte aria incertitudinii: la viteză mare - ştii tot, iar la ralanti şi evaluare aprofundată – Nimic nu-i nou sub soare şi când crezi că ai descoperit o noutate, bagi de seamă că a spus-o altul înainte (v. George Călinescu) ….


Al treilea semn

Am avut un văr; de fapt a fost un frate ! Când aveai un necaz – Gheorghiţă era panaceul destinului. Pe listele de rezolvare a diverselor crize, el era baza care gestiona situaţia, povestea o prostioară cu înflorituri şi exagerări care să trezească un zâmbet şi să nască o speranţă.
Se lansează o campanie naţională de prevenire a bolii secolului, cu un consult ecografic gratuit; fiind taximetrist duce cu maşina pe prietenul lui doctorul la cabinetul desemnat să realizeze prestaţia specifică. Ca să încălzească aparatul, de sanchi-kiki, face manevre pe Gheorghiţă al meu; stupoare ….
Mă duc la el cu o sticlă de Scottish English, păstrată să o dau la vreun doctor şi o pungă mare de cafea boabe; acesta era tabietul său …
Zice, privindu-mă lung cu ochii lui verzi-albaştrii: „să iei punga înapoi să nu se prăpădească pe aici … sticla să o laşi, e începută şi nu mai ai ce face cu ea …”
Nu au trecut 3 luni de zile şi eu mâncam din coliva lui Gheorghiţă …

…….. alerg în continuare prin viaţă şi carieră; sunt la apogeul carierei: premiul Academiei, conducător de doctorat, coautor de tratate alături de marii mei profesori …

Ultimul semn


Cursa cu viaţa şi societatea capătă un ritm ameţitor; dezastru din învăţământ, colapsul sistemului de sănătate, lipsa de perspectivă sunt tsunami cu viitor nebănuit şi dificil de scenarizat şi gestionat eficient.
Timpul se scurge tot mai repede; începi ceva, se lasă baltă, bâlbâieli, paşi pe loc şi regresii. De abia, în nu ştiu ce domeniu …, de abia în 201x se va atinge nivelul din 1989 …
După mintea şi priceperea mea, plin de intenţii bune caut să particip constructiv, în aria mea de competenţă, la ieşirea din marasmul moral, economic, social, politic …
…. la un masaj ca să-mi treacă amorţeala piciorului, simt un nodul; seara acasă la un sumar examen sistematic descopăr surprins o serie de astfel de lipoame (?!?) …
De siguranţă şi liniştirea sufletului mă programez rapid la un control C.T. la "Marius Nasta" unde aveam cunoscut un conferenţiar – tatăl unuia dintre doctoranzii mei.
Intru peste rând şi în protestele unor bieţi suferinzi care aşteptau de mai mult timp; suport cu stoicism bâzâitul generatorului aparatului, sună clopoţelul de sfârşit de sesiune de analiză, ies, asistenta îmi dă radiografiile secţiunilor analizate şi mă introduce în biroul tânărului şi deja afirmatul Medic Sef al Secţiei de Radiologie şi Imagistică.
Apuc să citesc cele câteva rânduri cifrate: 7 T gr.3/4 … steroizi … iradiere whole brain ……. radiochirurgie …
Scot plicul în care strecurasem şi cartea de vizită, îl pun grăbit pe birou şi aştept oarece lămuriri, traduceri şi interpretări; doctorul pune parafa pe formularul cu diagnosticul, se semnează şi mă întreabă: „cu familie – copii ? Probleme urgente de rezolvat ? Mai aveţi circa 3 luni de zile ! Depistarea s-a făcut în stare terminală de disipare !”
Îmi împachetează ferm plicul în radiografii şi cu o voce neutră, plată şi inflexibilă zice, privind peste capul meu undeva pe un monitor: „grijă cu banii că vin vremuri grele şi grabă cu încheiatul socotelilor, căci timpul zboară !”

……… primisem semne despre moarte, dar nu le-am dat atenţie; în faţa iminentului şi inevitabilului final, fiecare are o anumită atitudine cu nuanţe decente sau tuşeuri stridente.
Cunoscusem şi paradoxul timpului de adio şi al grabei de sfârşit de spectacol la moartea mamei, undeva la un apartament de bloc: în loc să am clipe de liniştite de rămas bun, eram îngrozit de înghesuială, gesturi groteşti şi ipostaze ridicole.
În adolescenţă citisem despre secretul cimitirului elefanţilor; acum la clinică în loc să-mi plâng de milă pentru starea de dezastru în care mă aflam, mă şi gândeam pe unde este miraculosul loc unde să mă sfârşesc fără de martori şi griji de a interpreta un rol şi a mă preface şi brava.
Undeva unde să pot ţipa, să plâng şi să mă compătimesc mult, mult până să mă liniştesc şi apoi să încep să urlu şi să mă blestem pentru neşansă, nenoroc şi cea mai tâmpită clipă care nu a găsit pe altul în calea ei – decât, bineînţeles, pe MINE !!!

…. deci am rămas la secvenţa: mai aveţi circa 3 luni de zile !
De data aceasta semnul nu mai era de la altcineva, ci mă privea direct pe mine …..


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu