23 August … ‘89

FURGĂSESC (fur ce găsesc !) pe NET ...

Ca să nu mă "prindă" organul cu dovada infracţiunii asupra mea, mă grăbesc să le arunc mai departe ...

Autorul ipotetic:

QUO VADIS ROMÂNIA ?  Michael Olteanu, M.S.(Master of Sciences) Preşedinte al Frontului Eliberării Naţionale în 1956-1959 „Bandit Contrarevoluţionar”, deţinut politic între 1959 şi 1964, absolvent al Institutului Politehnic Bucureşti, Inginer de Calculatoare Electronice în 1970, Systems Engineer at Electronic Data Systems în San Francisco, 1976-1984, Senior Vice President of Network Engineering at Wells Fargo Bank în San Francisco, 1984-2004.

Date: Sun, 10 Jul 2011 11:01:33 +0300 

POVESTEA UNEI STRĂLUCITE LOVITURI DE STAT SOVIETICE CELEBRATĂ ANUAL ÎN ROMÂNIA CA „REVOLUŢIE” 

Preambul.

După vizita în China lui Mao-Tze-Dong, Nicolae Ceauşescu a început o campanie susţinută de „îndepărtare” de patria mumă U.R.S.S. O schimbare de politică nu era deloc uşoară, având în vedere că marea majoritate a generalilor de securitate şi armata făcuseră „studii” în U.R.S.S. şi vorbeau curent limba rusă. Nu trebuie uitat că R.S.R. avea cel mai ridicat procentaj de spioni sovietici, în special militari (G.R.U.), pe cap de locuitor în lagărul socialist.

Noua politică a fost însă foarte persistentă şi în anii 1980, toate posturile de comandă erau în mâna unor generali de încredere, loiali „tovarăşului şi tovarăşei”. Economia „socialistă” nu mergea însă deloc şi atunci a început o campanie de vânzare masivă pe valută către Occident. Se vindeau în special nemţi, evrei şi carne de porc.

La un moment dat, Marin Ceauşescu i-a sugerat „tovarăşului” că ar fi bine să vândă sisteme de armament moderne sovietice unor părţi interesate ca Statele Unite, de exemplu. Problema principală era că RSR nu mai primea de mult ultimele tipuri de armament sovietic, iar pentru cel existent în dotare aveau restricţii de înstrăinare. Excelenta carte a lui Liviu Valenas „Fabrica de spioni” relatează pe larg dificultăţile unei tentative de vânzare a unui tanc T72 aflat în dotarea armatei R.S.R. Tratativele au continuat şi au fost terminate cu success pentru livrarea a 7 sau 8 tipuri de rachete tactice aer-sol şi sol-aer, pe care Nicolae Ceauşescu le-a cumpărat de la bunul său prieten Moammer Gaddafi şi care ne-au fost livrate pe coasta de Est în schimbul a câtorva zeci de milioane de dolari depuşi de C.I.A. într-un cont cifrat la o bancă elveţiană. Ghinionul lui Ceauşescu a fost că ultra-vigilentul G.R.U. l-a fotografiat pe fratele său Marin Ceauşescu, ajuns consiler la Ambasada RSR din Austria, într-un meeting secret cu şeful nostru de staţie C.I.A. din Viena în vara anului 1987. Atunci a fost pecetluită soarta familiei Ceauşescu şi a început proiectul de lovitură de stat, care nu a avut nimic în comun cu mişcările populare anti-comuniste din Europa Orientală şi Centrală din anul 1989.

Soţii Ceauşescu şi Marin Ceauşescu au fot condamnaţi la moarte de către G.R.U., cu aprobarea lui Gorbaciov. Una din pricipalele acuzaţii la simulacrul penibil de proces judiciar al soţilor Ceauşescu din 23-25 Decembrie 1989 a fost că au vândut sisteme avansate de armament Statelor Unite, care i-a plătit prin intermediul unei bănci elveţiene. Guvernul american a încercat să salveze viaţa lui Marin Ceauşescu, dar echipa operativă C.I.A. a sosit la ambasada română din Viena în  momentul în care echipa GRU-Spetsnaz care îl spânzurase pe Marin Ceauşescu în subsolul ambasadei tocmai parăsise clădirea.

Gorbaciov a făcut o investiţie masivă de bani şi resurse umane pentru înlăturarea lui Ceauşescu. A început cu reactivarea „fosilelor” spionajului sovietic din generaţia lui Brucan, Iliescu şi Walter Roman (fost agent NKVD în Spania în 1936, devenit „profesor de marxism-leninism” la Politehnica din Bucureşti, unde am studiat între 1965 şi 1970, după ce am ieşit din închisoare în 1964), precum şi  a „generaţiei tinere” a lui Petre Roman şi Gelu Voican-Voiculescu.

Problema esenţială a lui Gorbaciov era că „fosilele” nu aveau access la generaţia curentă de comandanţi ai securităţii şi armatei, care erau loiali familiei Ceauşescu. Pe de altă parte, „bascularea” securităţii şi armatei de partea guvernului sovietic era absolut esenţială, întrucât în RSR nu exista nicio societate civilă sau culturală naţională, totul fiind distrus de dictatura absolută şi tembelismul naţional tradiţional.

Faza I - Operaţia „Troika”  La sfârşitul lui Iulie 1989 a fost înfiinţat un comandament central la Kishinev (fost Chişinău) şi au fot selectaţi aproape 15000 ofiţeri şi subofiţeri aparţinând la trei servicii diferite: 1 - Komitet Gosudarstvenoy Bezopasnasti (K.G.B.) - Committee for State Security - Comitetul pentru Securitatea de Stat, 2 - Glavnoye Razvedyvatelnoye Upravleniye Generalnogo Shtaba (G.R.U.-GSh.) - Main Intelligence Directorate of the General Staff - Direcţiunea Generală de Informaţii a Marelui Stat Major, 3 - Voyska Spetsialnogo Naznacheniya (Spetsnaz) - Force for Special Purposes - Forţa Militară pentru Scopuri Speciale, unităţi subordonate fie la G.R.U. fie la K.G.B în 1989, iar actualmente subordonate G.R.U. sau F.S.B. (Federalnaya Sluzhba Bezopasnosti Rossiyskoy Federatsii) - Federal Security Service of the Russian Federation - Serviciul Federal de Securitate al Federaţiei Ruse. Au fost formate circa 5000 de echipe de câte trei ofiţeri sau subofiţeri reprezentând cele trei servicii, iar fiecare echipă a fost dotată cu un autoturism (marea majoritate Lada) special prevăzute cu compartimente pentru ascunderea armamentului, muniţiei şi a explozivelor. Participanţii au luat la Chişinău lecţii speciale de limba română şi geografia României cu o durată de trei luni, în diverse cazarme ale oraşului. Începând cu a doua jumătate a lunii Octombrie 1989, echipele Troika au fot introduse ca „turişti” în România, în ritmul de circa 150 maşini pe zi. Au fost trimise în majoritatea judeţelor, dar destinaţiile prioritare au fost Timişoara şi Bucureşti. Timişoara a fot aleasă ca o bună cadidată pentru „demonstraţii populare anti-Ceauşescu”, datorită apropierii relative de Europa de Vest şi datorită prezenţei unui vechi „prieten” al G.R.U., pastorul protestant Tokes. Am citit câteva rapoarte trimise de un căpitan KGB, care fusese recrutat mai înainte şi lucra pentru noi ca agent dublu. El descrie în detaliu acţiunile din Calea Girocului şi de la reşedinţa lui Tokes. La un moment dat în seara zilei de 16 Decembrie 1989, colonelul KGB care era comandant operativ al „operaţiei Tokes” a cerut să se facă „numărul”, adică identificarea tuturor protestatarilor din jurul locuinţei lui Tokes. „Şi ne-am alarmat, fiindcă noi (echipele Troika) eram peste 80 % din participanţi. Noroc că a doua zi a venit ordinul să ne deplasăm la Bucureşti ...” Acţiunea importantă era acum la Bucureşti unde 2 generali sovietici şi un număr de ofiţeri superiori KGB or GRU care toţi vorbeau „moldovineşte” au dus tratative timp de aproape două săptămâni cu diverşi generali români de securitate şi armată pentru a asigura „bascularea”. Echipa sovietică de negociatori era în contact radio quasi-permanent cu comandamentul operaţiei Troika din Chişinău. Ei au prezentat ultima propunere a lui Gorbaciov pe 17 Decembrie 1989, care promitea în mod solemn că niciun salariat al Ministerului de Interne sau al Ministerului Forţelor Armate nu va fi concediat, arestat sau judecat şi că toţi aceşti salariaţi vor fi promovaţi în masă şi salariile le vor fi mărite corespunzător. Propunerea a fost acceptată de aproape toţi conducătorii securităţii şi armatei la 20 Decembrie 1989. Singura excepţie a fost un general de armată care era ministru adjunct; el a refuzat şi a fost imediat „sinucis” de „negociatori”. Generalii care acceptaseră propunerea lui Gorbaciov au cerut apoi lui Ceauşescu să organizeze faimoasa „adunare populară” din 22 Decembrie 1989. Mi s-a părut deosebit de interesant faptul că toate aceste negocieri cu conducătorii securităţii şi armatei  au fost purtate exclusiv de către militarii sovietici, care nu au implicat, evident din motive de securitate, echipa de spioni civili destinaţi fazei următoare, operaţia „Flanela”. E foarte probabil că marea majoritate a securiştilor care au executat lovitura de stat sovietică nu au ştiut cine sunt noii conducători politici ai României până când i-au văzut pe „flanelişti” defilând pe ecranele televizoarelor.

Faza II - Operaţia „Flanela”

Ziua de 22 Decembrie 1989 a început înainte de ora 7 dimineaţă pentru trei agenţi operativi CIA care lucrau în cadrul Ambasadei Americane la Bucureşti. Erau îmbrăcaţi „româneşte” şi au ajuns devreme în Piaţa Palatului, aşa că au asistat la toate fazele faimosului miting. Au văzut cum s-a construit „dreptunghiul” şi „razele”, care erau o procedură standard la toate meetingurile publice ale lui Ceauşescu. „Dreptunghiul” era constituit din circa 200 de securişti masaţi sub balconul de la care urma să vorbească Ceauşescu. Dela „dreptunghi” plecau „razele” constituite din câte doi (uneori trei) securişti umăr la umăr, mergând spre exterior. Între aceste „raze” erau apoi plasate grupurile de muncitori şi alţi membri de partid aduşi cu autobuzele. Această descriere tehnică e probabil plictisitoare, dar veţi vedea că este foarte importantă pentru mitingul din 22 Decembrie 1989. Când Ceauşescu a ajuns la punctul în care a făcut o pauză, securitatea a pus la difuzoare o înregistrare a unor rafale de mitralieră. Am văzut filmul mitingului şi văd şi acum privirea speriată a lui Ceauşescu care nu înţelegea ce se întâmplă. Emil Bobu intră pe balcon în spatele lui şi-i spune: „E SECU!” În momentul acela Ceauşescu a înţeles că securitatea a trecut de partea sovieticilor şi că partida era pierdută. Acesta este momentul în care nişte „tineri curajoşi” au început să alerge prin mulţime strigând: „Jos Ceauşescu! Jos cu dictatorul”. Oamenii noştri de la Ambasada Americană au remarcat imediat că aceşti „tineri curajoşi” nu alergau de la periferia masei de oameni către centru. Ei alergau intotdeuna dinspre „dreptunghi” spre periferie, şi ALERGAU NUMAI PRIN „RAZELE” DE SECURIŞTI, unde evident se simţeau în siguranţă. Era clar că erau toţi securişti.

Cronologia evenimentelor din 22 Decembrie 1989 este în general cunoscută, aşa că n-am să insist asupra ei. Vreau însă să relatez un eveniment amuzant, raportat de un informator din Tulcea. La 21 Decembrie 1989  Petre Roman era în Delta Dunării la vânătoare de mistreţi. Începând de la 10 dimineaţa toţi cei care lucrau la comitetul judeţean de partid din Tulcea au fot mobilizaţi să-l găsească pe Petre Roman pe care-l cauta la telefon cu insistenţă „cineva” de la Bucureşti. L-au găsit în fine în jurul prânzului şi convorbirea telefonică a fost foarte scurtă: „Da, tovarăşu!” – „MĂI PETRICĂ, FLANELA E MÂINE!” – „Am înţeles, tovarăşu!”... După care „Petrică” se dădea de ceasul morţii să ajungă în Bucureşti în aceeaşi seară, fiindcă altfel se făcea „revoluţia” fără el.

A doua zi după masă a început defilarea la televizor a „flaneliştilor”, tovarăşi cu pulovere şi flanele, dar fără sacouri sau costume de haine, care a durat mai bine de două săptămâni. Securitatea lor personală era asigurată de echipele Troika, care s-a ocupat deasemenea de organizarea fazei următoare a loviturii de stat.

Faza III – „Teroriştii”

De îndată ce căderea lui Ceauşescu a devenit cunoscută, o mulţime de oameni de bună credinţă, informaţi asupra evenimentelor din celelate ţări din Europa de Est, au crezut că totul s-a schimbat şi că au devenit peste noapte „LIBERI”. Aceasta era o problemă majoră pentru securitatea care trecuse de partea sovieticilor cu condiţia de a-şi menţine puterea intactă. Ei trebuiau să arate „prostimii” că nu s-a schimbat nimic şi că FRICA, nu libertatea este baza noii „societăţi”. S-a organizat imediat, cu colaborarea echipelor Troika, faza denumită „Teroriştii” care a început chiar în seara de 22 Decembrie 1989. Unităţile USLA au început să joace prin rotaţie rolul de „terorişti” şi de „anti-terorişti”. Aceiaşi militari de securitate erau o noapte „terorişti” şi noaptea următoare „anti-terorişti”. Această fază a durat câteva săptămâni şi s-a soldat cu sute de morţi, oameni nevinovaţi împuşcaţi în stradă. De multe ori morţii erau transportaţi de la o stradă la alta, ca să se propage terroare în toate cartierele. Dacă fazele anterioare, Troika şi Flanela, au fort execute ireproşabil, faza Teroriştii nu a dat în totalitate efectele scontate. O mulţime de oameni de bună credinţă credeau că sunt într-adevăr liberi şi se comportau ca atare, înfiinţând sau reînfiinţând vechi partide şi organizaţii politice. În plus direcţia afacerilor religioase din securitate era complet blocată pentru un motiv foarte simplu: aşa-zisul „Patriarh al Bisericii Ortodoxe” (Teoctist-Anticrist cum îi strigaseră în faţă credincioşii în Decembrie 1989), care se spune că avea grad de general de securitate, a crezut cu adevărat că a sosit momemtul să dea socoteală pentru toate crimele comise de conducerea securistă a bisericii române în ultimii 41 de ani, şi s-a retras la o mănăstire, refuzând  să mai „conducă” Biserica Ortodoxă.

În 1948 Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker au numit „Patriarh” pe un preot de ţară din Oltenia care petrecuse doi ani de închisoare în lagărul de la Târgul Jiu unde Gheorghiu-Dej era deasemenea internat. Preotul Marina fuseses condamnat pentru complicitate cu o bandă de hoţi de cai. Imediat după „hirotonisire” Justinian Marina a participat la distrugerea Bisericii Greco-Catolice din România. Toţi episcopii Greco-Catolici au fost arestaţi, condamnaţi şi au murit în închisoare ca adevăraţi martiri ai credinţei. Mii de preoţi Greco-Catolici de toate vârstele au fost deasemnea arestaţi şi condamnaţi la 15-20 de ani de închisoare. Am cunoscut în închisoare în perioada 1959-1964 câteva zeci de preoţi Greco-Catolici care supravieţuiseră din 1948. Am toată admiraţia pentru aceşti preoţi adevăraţi, martiri ai credinţei care îşi continuau vocaţia de preoţi în condiţiile de exterminare din închisoare. Un exemplu: părintele Crişan, văr al excelentului profesor de matematici Iacob Crişan, care mi-a fost profesor 4 ani la Liceul Matei Basarab din Bucureşti.  Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească! Toate proprietăţile Bisericii Greco-Catolice din România, incluzând peste 2500 de biserici şi alte clădiri au fost confiscate şi trecute în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Romane, „condusă” de Justinian Marina. Faptul că securittea comunistă controla conducerea Bisericii Ortoxe nu însemna că preoţii şi monahii trecuseră în serviciul Satanei. În primăvara anului 1958, Justinian Marina a ordonat tuturor preoţilor şi monahilor Bisericii Ortodoxe să semneze angajamente cu organele securităţii locale că vor informa asupra oricăror fapte sau intenţii de a acţiona împotriva guvernului comunist, MĂRTURISITE  ÎN TAINA SPOVEDANIEI. Spre cinstea lor veşnică, mii de preoţi ortodocşi AU REFUZAT să semneze aceste angajamente cu Satana. Ei au fost toţi arestaţi şi condamnaţi între 10 şi 20 de ani de închisoare. Am întâlnit sute de preoţi ortodocşi între 1959-1964. Numai în lagărul Grădina de la Piatra Frecăţei în Balta Brailei erau 3 „brigăzi” de preoţi (150 de persoane). „Cum să trădez eu sfânta taină a spovedaniei ? Înseamnă că nu mai sunt preot!” îmi spunea cu lacrimi în ochi un preot bătrân, trecut de 75 de ani, care a şi murit câteva luni mai târziu. Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească pe aceşti martiri ai credinţei şi ai neamului românesc, care au împărtăşit soarta miilor de preoţi Greco-Catolici şi Romano-Catolici.

Mai târziu, când Ceauşescu a început construcţiile faraonice, sute de biserici au fost dărâmate fără că conducerea securistă a Bisericii Ortodoxe Române să protesteze în niciun fel. Acestea sunt crimele majore ale conducerii securiste a Bisericii Ortodoxe Române şi motivul pentru care Teoctist-Anticrist credea că a sosit ora judecăţii până în prima săptămână a lunii Aprilie 1990, când securitatea l-a convins în fine că nimic nu s-a schimbat şi i-a promis solemn că va putea să păstreze toate proprietăţile furate de la Biserica Greco-Catolică. ROMÂNIA ESTE SINGURA ŢARĂ DIN EUROPA ÎN CARE PROPRIETĂŢILE BISERICII GRECO-CATOLICE NU AU FOST RESTITUITE PROPRIETARILOR LEGALI, spre deosebire de Ungaria, Slovacia, Cehia, Ucraina, Bulgaria, Serbia, Croaţia şi Slovenia.  În perioada Ianuarie-Aprilie 1990 toţi salariaţii Ministerului de Interne şi ai Ministerului Forţelor Armate au fost avansaţi în grad şi salariile li s-au mărit în mod corespunzător. De exemplu, şeful tribunalului militar al sectorului 2 Bucureşti care în 1959 era căpitanul Prună Liviu şi care ajunsese în 1989 general-maior, a fost avansat direct general-colonel şi numit de Iliescu şef al Justiţiei Militare din România „post-revoluţionară”. Faptul că el condamnase în August 1959  la 225 ani închisoare pe cei 12 membri ai organizaţiei Frontul Eliberării Naţionale de la Liceul Matei Basarab a fost desigur ceva minor comparat cu cele câteva zeci de condamnări la moarte pe care le-a „pronunţat” în perioada 1958-1959.  Între timp „turiştii” din operaţia Troika s-au întors progresiv acasă în U.R.S.S. până în mai 1990, dar situaţia politică în România continua să fie critică, cu toate eforturile securităţii de a „cultiva” frica şi teroarea. 

Faza IV – „Mineriada”

Astfel „conducerea post-revoluţionară” a hotărât să organizeze o variantă română a „revoluţiei culturale” a lui Mao-Tze-Dong şi a mobilizat  importante resurse financiare şi umane care au asigurat „succesul strălucit” al MINERIADEI din Iunie 1990. Au dezlănţuit sălbăticia fără precedent a lumpen-proletariatului împotriva „duşmanilor poporului”. Mii de oameni au fost bătuţi şi maltrataţi, sute de oameni au murit sau au fost schilodiţi pe viaţă. Scopul era unul singur şi anume să impună frica şi teroarea fără de care securitatea nu putea funcţiona. Şi au avut un success deplin care a asigurat rolul dominant al securităţii până în ziua de astăzi. „Tovarăşi minieri, vă mulţumesc!” dixit criminalul Iliescu.

Ştiaţi că efectivele forţelor de securitate în România (Serviciul Roman de Informaţii, Serviciul Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază şi alte câteva mai mici), au crescut cu peste 10% între 1989 şi 2010 ? Au crescut foarte mult şi capacităţile tehnologice ale securităţii care în 2011 înregistrează „TOATE CONVORBIRILE TELEFONICE” şi filmează toate întâlnirile „suspecte”. Cei care trăiesc în România ştiu că TOATE ACTIVITĂŢILE ECONOMICE, PROFESIONALE, CULTURALE ŞI POLITICE sunt controlate de oamenii securităţii „post-revoluţionare”. Ei încurajează corupţia şi furtul la toate nivelele, pentru că toţi cei care fac un ban trebuie să-şi dea obolul la securitate. Comparaţi situaţia securităţii în România cu fosta Cehoslovacie, unde securiştii au fost linşaţi pe stradă în 1989 adresele lor fiind publicate la toate oficiile de poştă. Sau cu Germania de Est, unde li s-a interzis securiştilor să intre în clădirile unde lucrau. Sau cu Bulgaria unde TOŢI salariaţii securităţii, de la ministru până la gardian, au fost DEMIŞI ÎNTR-O SINGURĂ ZI (24 DE ORE).


Ca lectură suplimentară  la clasa I-a, secţia scenarii şi povestiri fantastice, recomand cartea Generalului/locotenent Aurel Rogojan FEREASTRA SERVICIILOR SECRETE, editura "COMPANIA", Bucureşti, 2009:

VIDEO. Despre Iulian Vlad si 1989 cu Aurel Rogojan si Ion Cristoiu la B1 TV. Emisiunea “La Taifas cu Ion Cristoiu” a prezentat “Fereastra Serviciilor Secrete” deschisa de Compania. VIDEO din 2009 cu generalul Iulian Vlad

 

O excelentă carte de bucate, cu "ingrediente" pentru "mâncarea" fiecăruia dintre noi; o singură nedumerire majoră: dacă sunt "secrete adevărate" ---  de ce ni le spun şi nouă ?!?