Loading...

miercuri, 15 iunie 2011

ULTIMILE 3 LUNI DE ZILE (3)

PLECAREA/RETRAGEREA

Umblu trei zile şi pun în stare de conservare interfaţa cu societatea: pensia, telefonul, lumina, gazele ş.a.m.d.
Mângâi cu privirea şi vârful degetelor colecţiile: geme, pietre, corali şi scoici, ceasuri uşchite, pixuri şi pixuri, cărţi de suflet şi gadget-uri electronice, brichete şi bricege, busole şi barometre, timbre şi fotografii – multe poze, amintiri şi inutilităţi sau martori ai pasiunilor şi nebuniilor trecătoare …
Mă uit pe calendar: 13 aprilie …. Am eu noroc cu numărul de 13 ….
O pereche de ghete sparte din piele întoarsă, blugi groşi de vârstă înaintată şi nedefinită, o canadiană bună la toate şi aş fi vrut un tricou de marinar … apoi am luat nişte bumbac-uri în dungi de pe timpuri, cu rol multiplu: pijama-cămaşă-maiou şi de frig, şi de cald … un fel de rucsac din pânză militară de camuflaj pentru putinele lucruri: un cuţit multifuncţional gen beretele verzi sau S.A.S., o bricheta uriaşă şi 2 butelii de gaz, o Pobeda cu nichelul ros de vreme din timpul liceului, amuleta talisman din chihlimbar negru, o lanternă neagră cu dinam (adusă de prietenii – în ordine alfabetică; Cezar-zis şi Florentz, Eugen şi Pavel, din ecursia în U.R.S.S.; fusese convenţia ca fiecare să-mi aducă câte „ceva” de 1 rublă, compensaţie a neputinţei mele de a pleca …; acum o săptămână, la Învierea de la Dristor, lui Cezar nu-i mai făcea trebuinţă decât lumina de la candelă …), un radio cu căşti scanner-modulator de frecvenţă şi alimentator voltaic solar …
Garda moare, dar nu se predă !
Deci în „retragere” şi aşteptare …
DRUMUL
Cât de frumoasă este plecarea fără de bagaje; cât de veselă era înainte vreme plecarea şi cum plânset era drumul de întoarcere când conştientizai sfârşitul de concediu şi începutul unui nou an lung şi negru … acum, plecarea în aşteptarea plecării finale era la fel de dureroasă ca şi întoarcerile de altă dată …
Un personal murdar şi bleu-jegos şi cenuşiu, cu water-closet-ul spart şi mizerios ca şi viaţa, mă duce până la Pucioasa …





Cu o basculantă de la sondele petroliere din zonă fac „ia-mă nene” până la vârful Ulmetului, pe jos, într-o voioşie tristă – marş forţat de infanterist încă 12 km până la Vârfuri; aşezare între „vârfuri” de deal, cu o casă aici şi alta la 3 – 4 km de pădure şi oaze de fâneaţă …



 

Tot dealul era o floare albă de zarzăr, măr, cireş, corcoduş şi altele la fel de nebun de alb şi mirositor şi zumzăit de bondari şi albinuţe şi VIAŢĂ …


 
Când eram mic, tot cu trenul veneam până la Pucioasa, cu o locomotivă neagră uriaşă, care sforăia ca şi un zmeu, cu imense biele vopsite în roşu, coşuri de fum cu doage lucitoare galbene de alamă şi coduri după numărul şi tipul de roţi; cea mai vestită era Pacific-ul tip 2-3-1 (europeana/nemţeasca) sau 4-6-2 (americana) …
Apoi venea o căruţă a lu’ Nea Nicu a Ţaţei Severa, cu doi cai negrii cam nebuni ca şi Nea Nicu care era mai tot timpul afumat şi cu harţag … se punea un maldăr/vraf/mână de fân proaspăt cosit, ne amestecam cu sacoşele şi bagajele şi plecam la drum … din când în când eram trezit din toropeală de înjurăturile lui Nea Nicu şi scrâşnetul potcoavelor de bolovanii de pe drumul desfundat …

CASA
Era o casă bătrânească a bunicii (pe bunicu nu l-am mai prins sau el nu m-a mai aşteptat …), în care stătuse Minuş – fratele lui Gheorghiţă şi care acum era de 3 – 4 ani pustie …




 
Construcţie din bârne pe un brâu de pietre din râu, cu o prispă, două camere, o „polatră” în spate (un fel de cămară-magazie) şi un staul (şopron) alăturat. La 4 metri în lateral era o bucătărie de vară … ambele construcţii avea ferestre modeste, cu ochiuri mici de geam şi groase cruci de drugi de fier (forjat ?), acelaşi fier bătut la cald şi pentru clanţele de la uşi.
Acoperişul era din şindrilă; pereţii la interior erau din lut lipit şi „bătut” pe beţe de alun (?) înclinate pe bârnele construcţiei exterioare şi evident, iniţial, suprafeţele erau finisate prin văruire, la care se adăuga generos scrobeală (ceva „albastru” care dădea un aspect şi miros de proaspăt şi curat !); acum pereţii erau cenuşii de la fum, timp şi „netezi” precum o pânză bătută de vânt …
Tipul de construcţie corespundea perfect alunecărilor de pământ din zonă; după „industrializarea” locului cu sondele de petrol, cei mai cu bani acopereau casa cu foi de tablă galvanizată …
O scurtă inspecţie: cele două camere aveau un perete despărţitor cu un mic ochi de geam cu aceeaşi cruce de fier; … o cameră era de lucru de zi („living room” !), cu o sobă uriaşă cu plită, din cărămizi şi lipită tot cu lut, iar cealaltă era un fel de cameră de oaspeţi („casa mare” !) … soba/plita se continua cu un cuptor şi acesta cu un coş cu o clapetă de reglare a debitului de gaze calde şi fum; căldura din cuptor se regla prin rotirea clapetei respective; în pod era o construcţie asemănătoare, dar în loc de cuptor era o afumătoare … nu era coş; tot fumul ieşea pe sub ştreaşină; tot lemnul din pod (şindrila, căpriorii, bârnele apelor acoperişului) era astfel gudronat şi acoperit cu un negru de fum pe care curgea apa de ploaie, adică o perfectă şi eficientă hidroizolaţie …
Uşa de la polatră avea un lanţ în partea de jos care ieşea pe sub prag şi era înţepenit cu un piron … cine nu ştia şpilul murea de foame că nu se deschidea uşa prin simpla apăsare a clanţei; aici era o găleată din tablă galvanizată cu capac din lemn pentru apa de băut, care se păstra astfel inexplicabil de rece chiar şi pe timpul căldurii verii …
În şopron miros specific de staul şi bălegar … un uriaş bulgăre/bolovan de sare gri-negru probabil pe care-şi freca vreo vaca sau capră limba … o butie uriaşă, neagră, cu găuri pe la diverse nivele – un unchi, mare beţivan, dădea astfel de găuri cu coarba în butia plină cu ţuică, le astupa cu coceni de porumb şi pe măsura trecerii iernii, cobora nivelul lor … ultima gaură probabil era dată de Paşti ….; nu era lumină electrică şi cele două lămpi cu fitil mai aveau totuşi câte un deget de petrol lampant (zeamă neagră care se putea scoate şi din fântâna/puţul părăsit din râpa de la colţul grădinii) … puţ cu cumpănă, ghizduri din lemn şi apoi dintr-un tub de ciment de la sondă şi ciutură de lemn; a urmat găleată din tablă galvanizată şi apoi un pet de 2,5 litri ingenios tăiat la gât; când pânza freatică s-a îmbibat cu ţiţei, fântâna a fost părăsită şi se bea apă de la un izvor, fermecat şi clincheritor, de sub o tufă de ferigi de la marginea păduricii …
Curtea fusese iniţial compartimentată pentru grădină de flori, de legume şi verdeţuri, livadă de pruni, meri, peri, cireşi şi nuci - mulţi nuci, curtea de păsări şi „bătătura” – zona cu iarbă („gazon” !) din faţa prispei („terasei” !) … gardul iniţial fusese realizat din ţevi de la sonde şi cabluri de fire de oţel împletite … totul era dat cu un gudron negru, care făcea ca timpul să nu lase rugina să-şi facă de cap … acum cam peste tot era un fel de gard natural din tufe de cătină, rugi de mure şi măcieşe … trecerea dintr-un loc în altul se făcea pe baza unor semipolicioare (pârleaz !!!), lesne de trecut de către oameni şi cam imposibil pentru animale (capre şi oi …); cei mai domni aveau şi un fel de gard la grădina cu flori din faţa prispei, realizat din uluci (ţambre de lemn de fag ?) împletite tot cu fire metalice de oţel, una la mijloc şi altele sus şi jos … aici existau şi câte un fel de portiţă cu balamale tot din sârmă şi o închizătoare rotundă din sârmă împletită care se fixa pe stâlpul gardului şi cel al portiţei …
O treabă hazlie: Ghiţă porcul (în fiecare an era alt Ghiţă !), avea în jurul gâtului un jug din trei beţe prinse la capete cu sfoară; astfel se evita „trecerea” individului grohăitor la prunele vecinului …
Curcile îşi făceau „produsele” prin diferite locuri bizare/imigrante; nu exista să profiţi de lipsa GPS-ului animalului zburător şi să nu dai ouăle la schimb reciproc …
Curţile mai populate şi dotate aveau căte un curcan care înnebunea la fluierat, un cocoş (roşu !!!) mereu chel şi însângerat de lupte şi 3 – 4 bibilici care se plângeau ziua întreagă: „păcat, păcat, păcat” …
La o aruncătură de băţ era un râu – Bezdeat (ce nume caraghios !), care avea debitul strict după anotimp şi voia Sfântului Ilie (parcă El este cel cu Apa Nova şi cu ploile sau cu fulgerele-trăznetele ?!?) …. Se vedea de departe acoperişul de ţiglă roşie al staţiei de pompare de la sonda din apropiere …


 
Totul în copilărie era un colţ de rai; acum ajunsesem din nou să caut liniştea şi frumuseţea naturii ca să aştept trecerea de aici spre ... dincolo în rai …