Ne este DOR ...

Puiul

de Ion Alexandru Bratescu-Voinesti

Intr-o primavara, o prepelita aproape moarta de oboseala — ce venea de departe, tocmai din Africa — s-a lasat din zbor intr-un lan verde de grau, la marginea unui lastar ...

Dupa trei saptamani i-au iesit niste pui draguti, nu goi ca puii de vrabie, imbracati cu puf galben ca puii de gaina, dar mici, parca erau sapte gogosi de matase, si au inceput sa umble prin grau dupa mancare ...

Si erau frumosi, cuminti si ascultatori; se plimbau primprejurul mamei lor si cand ii striga: “Pitpalac !” repede veneau langa ea ...

Odata, prin iunie, cand au venit taranii sa secere graul, al mai mare dintre pui n-a alergat repede la chemarea ma-sii, si cum nu stia sa zboare, hat ! l-a prins un flacau sub caciula ...

… dar a avut noroc de un taran batran, care s-a rugat pentru el:

— Lasa-l jos, ma Marine, ca e pacat de el, moare. Nu-l vezi ca de- abia e cat luleaua ?!

Cand s-a vazut scapat, fuga speriat la prepelita sa-i spuie ce-a patit. Ea l-a luat, l-a mangaiat si i-a spus:

— Vezi ce va sa zica sa nu ma asculti ? Cand te-i face mare, o sa faci cum ai vrea tu, dar acum, ca esti mic, sa nu iesi niciodata din vorba mea, ca poti sa patesti si mai rau. Si asa traiau acolo linistiti si fericiti ...

Incet-incet puful de pe ei s-a schimbat in fulgi si in pene, si cu ajutorul mamei lor au inceput sa zboare. Lectiile de zbor se faceau dimineata spre rasaritul soarelui, cand se ingana ziua cu noaptea, si seara in amurg…

Mama lor ii aseza la rand si ii intreba: “Gata ?” “Da”, raspundeau ei. “Una, doua, trei!” Si cand zicea “trei”, frrr! zburau cu totii de la marginea lastarului tocmai colo langa cantonul de pe sosea si tot asa indarat ...

Scaparea lor era lastarul, dar tocmai dintr-acolo venea vanatorul. Dupa o clipa de socoteala, le-a poruncit sa se pituleasca jos, lipiti cu paman tul, si cu nici un pret sa nu se miste.

— Eu o sa zbor; voi sa ramaneti nemiscati; care zboara, e pierdut. Ati inteles ?

Puii au clipit din ochi c-au inteles si au ramas asteptand in tacere. Se auzea fasaitul unui caine care alerga prin miriste si din cand in cand glasul omului:

— Unde fugi ? inapoi, Nero !

Fasaitul se apropie — uite cainele: a ramas impietrit cu o laba in sus, cu ochii tinta inspre ei.

— Nu va miscati, le sopteste prepelita si se strecoara binisor mai departe. Cainele paseste incet dupa ea …

… prepelita se preface asa de bine ca e ranita, incat cainele vrea cu orice pret s-o prinda; iar cand socoteste ea ca e in afara de bataia pustii, zboara repede spre lastar. In vremea asta puiul al mai mare, in loc sa stea nemiscat ca fratii lui, dupa cum le poruncise ma-sa, zboara; vanatorul ii aude paraitul zborului, se intoarce si trage. Era cam departe. O singura alica l-a ajuns la aripa. N-a picat, a putut zbura pana in lastar; dar acolo, de miscarea aripii, osul — la inceput numai plesnit — s-a crapat de tot, si puiul a cazut cu o aripa moarta ...

… iar cand s-a innoptat si rasarea luna dinspre Cornatel, au auzit deslusit glasul mamei lor chemandu-i din capul miristii: “Pitpalac! pitpalac!” Repede au zburat inspre ea si au gasit-o. Ea i-a numarat: lipsea unul.

— Unde e nenea ?

— Nu stim, a zburat.

Atunci prepelita disperata a inceput sa-l strige tare, mai tare, ascultand din toate partile. Din lastar i-a raspuns un glas stins: “Piu! piu!”...

Cand l-a gasit, cand i-a vazut aripa rupta, a inteles ca era pierdut; dar si-a ascuns durerea, ca sa nu-l deznadajduiasca pe el ... D-atunci au inceput zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plansi cum fratii lui se invatau la zbor dimineata si seara; iar noaptea, cand ailalti adormeau sub aripa mamei, el o intreba cu spaima:

— Mama, nu e asa ca o sa ma fac bine ? Nu e asa c-o sa merg si eu sa-mi arati cetati mari si rauri, si marea ?

— Da, mama, raspundea prepelita, silindu-se sa nu planga.

Si a trecut vara ...

In locul zilelor mari si frumoase au venit zile mici si posomorate, a inceput sa cada bruma si sa se rareasca frunza lastarului ... In inima bietei prepelite era o lupta sfasietoare. Ar fi vrut sa se rupa in doua: jumatate sa plece cu copiii sanatosi, care sufereau de frigul toamnei inaintate, iar jumatate sa ramaie cu puiul schilod, care se agata de ea cu disperare. Suflarea dusmanoasa a crivatului, pornita fara veste intr-o zi, a hotarat-o. Decat sa-i moara toti puii, mai bine numai unul — si fara sa se uite inapoi, ca sa nu-i slabeasca hotararea, a zburat cu puii zdraveni, pe cand al ranit striga cu deznadejde:

— Nu ma lasati ! Nu ma lasati !

A incercat sa se tarasca dupa ei, dar n-a putut, si a ramas in loc, urmarindu-i cu ochii pana au pierit in zarea dinspre miazazi. Peste trei zile, toata preajma era imbracata in haina alba si rece a iernii. Dupa o ninsoare cu viscol, urma un senin ca sticla, aducand cu dansul un ger aprig. La marginea lastarului, un pui de prepelita, cu aripa rupta, sta zgribulit de frig. Dupa durerile grozave de pana adineaori, urmeaza acum o piroteala placuta. Prin mintea lui fulgera crampeie de vedenii ... miriste ...un caramb de cizma pe care se urca o furnica ... aripa calda a mamei.

Se clatina intr-o parte si intr-alta, si pica mort, cu degetele ghearei impreunate ca pentru inchinaciune ...

Ne este DOR de puiul nostru – ANDRA …

Nu am lasat-o; ajutata de Iisus, in care credea TOTAL, s-a inaltat si trebuie sa fim fericiti, vis-a-vis de disperarea plecarii, ca nu a suferit foarte mult … in lumea ei, cu dragostea si iubirea noastra infinita, cred ca nu gresim daca simtim ca a fost fericita …

Noi suntem – prepelita …

… atunci, vineri la 3²², am fost rupti/taiati/rastigniti: trupul ne-a ramas, zombi, pe pamant sa traim mai departe pentru puii sanatosi, iar sufletul/gandul/inima nostra ocrotesc in continuare puiul nostru – ANDRA …

Ne este DOR de puiul nostru – ANDRA …