IUBIREA PIERDUTA DIN ADOLESCENTA TRECUTA

Sa ne amintim cu drag

Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.

Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era "Alo Centrala" si nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea sa nu-l stie.

Alo Centrala putea sa-ti spuna numarul oricui si in plus, ora exacta ...

Experienta mea, cu acest duh inchis intr-o sticla, a venit intr-o zi cand, in vreme ce mama era in vizita la o vecina iar eu ma jucam la bancul de scule din pivnita, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribila si nu era nimeni in preajma care sa-mi arate compasiune. Am umblat in jurul casei sugandu-mi degetul inflamat pana am ajuns la scara.

Telefonul ! Am tarat repede un scaun din sufragerie pana in hol, m-am urcat pe el, am scos din furca receptorul telefonului si l-am dus la ureche:

"Alo, Centrala !", am strigat in microfonul care era chiar deasupra capului meu. Un clic sau doua, apoi o voce joasa si clara mi-a ajuns la ureche: "Aici Centrala !". "Mi-am ranit degetul ..." - m-am smiorcait eu in telefon iar lacrimile m-au podidit imediat, acum ca aveam o audienta.

"Mamica ta nu este acasa ?"- urma intrebarea;

"Nu este nimeni acasa in afara de mine ..." - am bolborosit;

"Iti curge sange ?" - m-a intrebat vocea calda si duioasa ...

"Nu," - i-am raspuns. "M-am lovit cu ciocanul si acum ma doare tare rau ..."

"Poti sa deschizi congelatorul de la frigider ?" - m-a intrebat ea … I-am spus ca pot ...

"Atunci ia de acolo o bucatica de gheata si tine-o lipita de degetel," - spuse vocea calda si duioasa ....

Dupa aceea am inceput sa chem "Alo Centrala" pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lectia de geografie iar ea mi-a spus unde se afla Constanta si marea ... M-a ajutat si la matematica ...

Ea mi-a spus ca veverita pe care o prinsesem in parc cu o zi inainte, mananca fructe si alune ...

A venit apoi o zi in care BuBu, papagalul nostru, a murit. Am chemat "Alo Centrala" si i-am spus vestea asta trista.. Ea m-a ascultat si a inceput sa-mi spuna lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor ca sa-i linisteasca. Am intrebat-o, "De ce se intampla ca pasarile, care canta atat de frumos si aduc atata bucurie oamenilor, trebuie sa se sfarseaca intr-o gramajoara de pene, pe fundul unei colivii ?"

Cred ca ea mi-a inteles afectarea, pentru ca mi-a spus incet, " Danutule, tine minte intotdeauna, ca mai sunt si alte lumi in care se poate canta ! … Cand esti singur si trist, te gandeste cu totala DRAGOSTE si IUBIRE la BuBu si va veni sa-ti cante, in capul tau, numai pentru tine si sufletul tau zbuciumat …"

Alta data la telefon, "Alo, Centrala !" "Aici Centrala" - mi-a raspuns vocea cunoscuta, calda si duioasa ...

"Cum se traieste si simte cuvantul FERICIRE ?" - am intrebat-o

Toate astea se intamplau intr-un mic orasel din Ardeal.

Pe cand aveam noua ani, ne-am mutat la capatul celalalt al tarii … Imi lipsea foarte mult prietena mea ... "Alo Centrala" ramasese in cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastra casa. N-am mai incercat sa fac acelasi lucru cu telefonul modern, stralucitor, din locuinta noua.

Devenisem adolescent dar amintirea acelor conversatii din copilarie m-a urmarit pretutindeni.

... Adesea, in momente de incertitudine si neputinta mi-am reamintit acea seninatate si sentiment de siguranta, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cat de rabdatoare de intelegatoare si buna la suflet trebuie sa fi fost ea, ca sa-si piarda atata timp cu un mic baietel ca mine.

Dupa cativa ani, am facut iarasi drumul catre Ardeal, de data asta pentru a-mi continua studiile postdoctorale. Am aterizat in escala la Sibiu. Aveam o jumatate de ora intre avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu Andra, care locuia aici de o vreme. Apoi, fara sa ma gandesc, am format numarul operatorului din oraselul nostru de bastina si am spus: "Alo Centrala!" Miraculos, am auzit aceias voce joasa si clara, pe care o cunosteam atat de bine. "Aici Centrala"

Nu planuisem asta dar m-am auzit spunand: "Poti sa-mi spui cum se traieste si simte cuvantul FERICIRE ?"

O pauza lunga. Apoi, vocea aceea calda si duioasa mi-a raspuns: "Cred ca degetelul tau s-a vindecat pana acum !"

Am ras … "Deci tu esti, intr-adevar, " - i-am spus. "Ma-ntreb daca ai idee cat de mult ai insemnat pentru mine la vremea aceea !"

Iar eu ma-ntreb," - zise ea, "daca tu realizezi cat de mult au insemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodata copii si asteptam cu bucurie chemarile tale, zi de zi ..."

I-am spus cat de mult m-am gandit la ea dealungul anilor si am intrebat-o daca pot s-o mai chem din nou atunci cand voi veni sa o vizitez pe Andra …

"Cu placere," - mi-a spus ea. "Intreaba de Anila ca sa te alini …!"

M-am intors la Sibiu peste trei luni. O alta voce mi-a raspuns la "Informatii".

Am intrebat de Anila, ca sa ma alin ...

"Santeti un prieten ?" - m-a intrebat.

"Da, un foarte vechi prieten ... Danut ..."

"Imi pare rau sa-ti spun asta," - mi-a spus ea. "Anila a lucrat doar o jumatate de norma in ulimii ani, pentru ca era bolnava. A murit cu cinci saptamani in urma ..."

Inainte de a apuca sa agat receptorul, mi-a spus, "Un minut, ai spus ca te cheama Danut ?"; "Da." i-am raspuns.

"Ei bine, Anila a lasat un mesaj pentru d-ta ... L-a scris pe o hartie in caz ca ai sa suni. Ti-l citesc;

Mesajul ei era: "Spune-i ca sunt si alte lumi in care se poate canta. El va sti la ce ma refer."

I-am multumit si am atarnat receptorul. Stiam la ce se referea Anila: „Cand esti singur si trist, te gandeste cu totala DRAGOSTE si IUBIRE la BuBu si va veni sa-ti cante, in capul tau, numai pentru tine si sufletul tau zbuciumat …"

Sa ne amintim cu drag de cei pe care nu-i putem vedea atat de des pe cat ne-am dori !

Niciodata sa nu subestimezi impresia pe care ai facut-o asupra cuiva ...

A cui viata si coarda din suflet ai atins-o astazi ?

ULTIMILE 3 LUNI DE ZILE (2)

…. deci am rămas la secvenţa: mai aveţi circa 3 luni de zile !

De data aceasta semnul nu mai era de la altcineva, ci mă privea direct pe mine …..

Când dai comanda de un executabil în Windows, în timpul de loading poţi naviga în altă parte; acum, năucit, comut pe pilot automat şi zbor A casa de Irene:

http://youtu.be/ktMX_04wWAE

.... gânduri – năvalnice gânduri .... trec de Morarilor, Iancului şi mă apropii de intersecţia cu Eminescu; opt ani de zile, câte două drumuri pe zi, la ore de infernal trafic, o dusesem pe Andra la şcoală; visam traseul şi ştiam fiecare metru de stradă şi vitrină .... probabil avusesem roşu pe semafor dar nu l-am perceput din cauza văpăii dată de neaşteptatul diagnostic ... bag piciorul protezat violent în podea şi zmucesc  volanul total dreapta ...

Micul Vw Polo Happy bleu (ce nume al destinului - în situaţia dată !)  cabrează  şi cu roţile în bracket se aliniază la centimetrii de un monstru închis la culoare.

Mă trezesc, plec cu capul între urechi sub blestemele celuilalt şi în prima parcare mă dau jos şi încep marea şi ultima bătălie ... când conduci te gândeşti la condus şi când este de moarte nu mai conduci ...

Trec imediat la întocmirea planului operaţional ... facusem T.R.-ul la Bacău imediat după primăvara de la Praga şi în lipsă de puşcoace, tot la două zile făceam la „rece” aplicaţii de Stat Major:

-         obiective tactice/imediate … strategice/de poziţionare …

-         resurse directe, în aşteptare … logistică muniţie şi transport …

-         cooperare inter-arme: susţinere aeriană, străpungere cu blindate, consolidare genistică …

-         plan de foc pentru divizionul de artilerie  … planul B de evacuare/retragere cu vânătorii de munte şi plantare câmpuri de mine separatoare …

Pierdere de timp … eram cel mai eficient depanator Dacist (simplu şi 1310 !) din Politehnică; când se întâmpla ceva minor la mine, eram blocat şi apelam pe Ghiorghiţă (pe fix, interurban – încă nu se inventaseră mobilele !); aşa şi acum …

Soluţia ? Trecem la protocoale … fiecare caz şi situaţie, după intrarea în UE, are rezolvarea într-un anume guide-Aquis Comunitar …

Accesez direct Steinhardt-ul cu cele 3 soluţii ale evadării din universuri concentraţionare:

1.      modelul Soljeniţân:  „de-acum încolo sunt un om mort; dacă aşa gândeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu I se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se consideră mort, nimic nu-l mai sperie, atrage, aţâţa” ...

2.      soluţia lui Alexandru Zinoviev: „E îmbrăcat în zdrenţe. Munceşte pe apucate, uneori, când şi dacă i se iveşte prilejul. Îşi petrece mai toată vremea în puşcării ori lagăre de muncă, doarme pe unde apucă. Hoinăreşte. Pentru nimic în lume nu intră în sistem … Un asemenea om, aflat la marginea societăţii, e şi el imun: nici asupra lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. Îl pot oricând închide, hărţui, dispreţui, batjocori: dar le scapă” ...

3.      nebunia optimistă elaborată de Vladimir Bukovsky: „Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi ! Te înfrâng: le sfidezi ! Eşti pierdut: ataci ! … Râzi, îţi ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu deznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o senzaţie de năvalnica, dementa voioşie” ...

Rămâne deci MOARTEA !

Sinucidere ? Poate … dar cum ?!? Un fost profesor de tratamente termice de la Cluj s-a aruncat de pe blocul de 4 etaje; cumplit ! De sus până jos sunt secunde bune până la impact; cum să le traversezi ? Şi apoi – imaginea: sânge, carne zdrobită … NU ! Categoric NU !

Reţeta fetei cu părul de foc ? Unde găseşti Carbofuran/Furadan original şi concentrat ? Nici nu-i poţi testa gustul înainte ! …

Pastiluţe de dormit ? Cam siropos şi nesigur: ţi se pot face spălături gastrice, ţi se dă să bei albuş … greţos şi incert … dacă dormi, mai şti dacă mori ? …

Aleg moartea naturală: „moartea în stand-by” !

Unde ?

Dacă căsuţă de vacanţă nu mi-am putut face/permite, acum măcar am posibilitatea de a alege; frumos ar fi la Bellu – fie pe terasa de la Cantacuzino … poate la mica biblioteca a Iuliei Haşdeu ?

Nu ! Întoarcerea la origini … revenirea la natură … Eco/Bio …

Urmează deci LOCUL DE VECI …

ULTIMILE 3 LUNI DE ZILE (1)

Primul semn

Tânăr asistent aveam norma didactică cu ore de laborator; la TCM colaboram cu o serie de colegi.

Printre aceştia şi Dna. Vali; mai mare ca mine cu vreo 6 ani, divorţată şi cu o fetiţă Adriana de vreo 5 – 6 ani, de care avea mare grijă şi reproşa fostului soţ că îşi cam uită îndatoririle de tată, probabil şi datorită faptului că începuse o nouă relaţie şi implicit apăruse un alt copil.

Urma să plece într-o scurtă vacanţă la Predeal; cam tot pe atunci se făcea vorbire, pe sub ascuns, de existenţa unui criminal  în serie care cu predilecţie atacă femei frumoase şi singure – cunoscut mai târziu ca celebrul Râmaru. Nu ştiam atunci cum îl cheamă pe individ, dar făceam glume cu Vali: dacă are norocul să fie „iubită”, să opună totuşi la începutul violului o oarece rezistenţă, ca să nu facă o reclamă negativă Politehnicii.

Trec săptămâni şi ne întâlnim din nou la ore; i se făcuse rău pe pârtie, ajunsese la spital la Braşov şi ca să nu treneze povestea - diagnosticul confirmat de leucemie şi tratament urgent sub forma de transfuzii. Pe atunci nu se ştia sau nu cunoşteam eu alternativa transplantului de măduvă; alternativă de ordinul sutelor de mii de euro - cine are şi îşi permite !

Nu prea ştiam multe despre acest tip de boli, ea încă bine la cei 36 de ani nu părea a fi un om bolnav şi nu am fost foarte afectat. Mai trec câteva săptămâni şi apare Vali în laborator, albă la faţă şi un zâmbet trist şi stingher în colţurile gurii, cu o carte cartonată în mână Teoria proceselor …., preţ pe coperta spate 49 lei. Mi-o întinde şi-mi cere 3 lei; rămân blocat perpendicular pe perplex şi ea îmi spune:

-         transfuziile nu mai au efect; a spus doctorul că mai am 3 luni de zile. Vreau să strâng ce bani pot, să-i las la mama la Slatina când va rămâne să o crească pe Adriana ….

…….. alerg în continuare prin viaţă şi carieră; eroarea fatală şi globală de manageriat în trăirea mea şi a familiei: într-o stare anormală mă comparam cu colegii şi vroiam să fiu la un nivel normal.

Din această cauză pentru unul şi acelaşi lucru/realizare depuneam de 2 – 4 ori mai mult efort şi energie; nu aveam timp de analize şi observaţii ……. Sloganul de după revoluţie recitat de muncitorii de la Î.M.G.B.: noi muncim şi nu gândim

Al doilea semn

Personalul didactic dintr-o unitate formează o familie; ne ştim din vedere cel puţin şi avem reciproc afinităţi/asperităţi sau indiferenţe.

Un coleg de la catedra de socialism ştiinţific ne modera lunar cercul de pregătire/refrişare politică; de o cam aceeaşi vârstă, cu pasiuni auto, cu soţii medici ş.a.m.d., ne-am apropiat până la aproape de deplina cunoaştere şi graniţe de prietenie.

După revoluţie evoluăm cu viteze diferite; el părăseşte Politehnica, revine apoi – eu alerg cu efort şi mai mare să recuperez blocarea pe postul de şef de lucrări, impusă de Tanti Lenuţa pentru economii de buget.

Prietenia se cimentează şi nuanţează, colaborăm la o fiţuică Argument dispărută în cenuşa imperiului comunist, iar el – înlocuind maşina de scris cu PC-ul şi imprimanta se dezlănţuie şi cu un Bref săptămânal la Luceafărul/România literară, însumat apoi în Fenixul cenuşiu, devine membru al Uniunii Scriitorilor.

Ne capitalizăm fiecare după posibilităţi şi o dată pe săptămână, locuitori ai aceluiaşi cartier ne întâlnim şi discutăm discuţii. Avea un Ford Scorpio uriaş, murdar, blazat şi dezordonat ca orice artist care se respectă, plin cu sticle de un sfert de apă minerală. Dădea peste cap câte un pumn de codeină şi o înghiţitură de apă, după care abandona sticluţa respectivă; după severele economii comuniste, nu i-am iertat niciodată risipa deşi era vorba de banii lui.

Pe neaşteptate este internat la chirurgia Spitalului Militar; deschidere şi închidere abdominală. Mă sună pe mobil şi nu-mi dau seama cine este; nu trec cu totul 3 luni de zile şi îl conduc la crematoriu. Era prima mea vizită pe acolo; apoi au mai urmat şi altele …

…….. alerg în continuare prin viaţă şi carieră; schimb puţina şi chinuita rusă din liceu şi facultate cu engleza arhivată de calculator şi soft sau intensivă şi rapidă de CD-DVD.

Creşte productivitatea la cărţi şi cursuri universitare …. în prima fază !

Constat apoi că totul fusese deja spus şi scris pe infinitul internet; încet, încet începe o degradare a cunoaşterii şi autoinstruirii. Cu cât creşte numărul site-urilor vizitate, se măreşte aria incertitudinii: la viteză mare - ştii tot, iar la ralanti şi evaluare aprofundată – Nimic nu-i nou sub soare şi când crezi că ai descoperit o noutate, bagi de seamă că a spus-o altul înainte (v. George Călinescu) ….

Al treilea semn

Am avut un văr; de fapt a fost un frate ! Când aveai un necaz – Gheorghiţă era panaceul destinului. Pe listele de rezolvare a diverselor crize, el era baza care gestiona situaţia, povestea o prostioară cu înflorituri şi exagerări care să trezească un zâmbet şi să nască o speranţă.

Se lansează o campanie naţională de prevenire a bolii secolului, cu un consult ecografic gratuit; fiind taximetrist duce cu maşina pe prietenul lui doctorul la cabinetul desemnat să realizeze prestaţia specifică. Ca să încălzească aparatul, de sanchi-kiki, face manevre pe Gheorghiţă al meu; stupoare ….

Mă duc la el cu o sticlă de Scottish English, păstrată să o dau la vreun doctor şi o pungă mare de cafea boabe; acesta era tabietul său …

Zice, privindu-mă lung cu ochii lui verzi-albaştrii: „să iei punga înapoi să nu se prăpădească pe aici … sticla să o laşi, e începută şi nu mai ai ce face cu ea …”

Nu au trecut 3 luni de zile şi eu mâncam din coliva lui Gheorghiţă …

…….. alerg în continuare prin viaţă şi carieră; sunt la apogeul carierei: premiul Academiei, conducător de doctorat, coautor de tratate alături de marii mei profesori …

Ultimul semn

Cursa cu viaţa şi societatea capătă un ritm ameţitor; dezastru din învăţământ, colapsul sistemului de sănătate, lipsa de perspectivă sunt tsunami cu viitor nebănuit şi dificil de scenarizat şi gestionat eficient.

Timpul se scurge tot mai repede; începi ceva, se lasă baltă, bâlbâieli, paşi pe loc şi regresii. De abia, în nu ştiu ce domeniu …, de abia în 201x se va atinge nivelul din 1989 …

După mintea şi priceperea mea, plin de intenţii bune caut să particip constructiv, în aria mea de competenţă, la ieşirea din marasmul moral, economic, social, politic …

…. la un masaj ca să-mi treacă amorţeala piciorului, simt un nodul; seara acasă la un sumar examen sistematic descopăr surprins o serie de astfel de lipoame (?!?) …

De siguranţă şi liniştirea sufletului mă programez rapid la un control C.T. la "Marius Nasta" unde aveam cunoscut un conferenţiar – tatăl unuia dintre doctoranzii mei.

Intru peste rând şi în protestele unor bieţi suferinzi care aşteptau de mai mult timp; suport cu stoicism bâzâitul generatorului aparatului, sună clopoţelul de sfârşit de sesiune de analiză, ies, asistenta îmi dă radiografiile secţiunilor analizate şi mă introduce în biroul tânărului şi deja afirmatul Medic Sef al Secţiei de Radiologie şi Imagistică.

Apuc să citesc cele câteva rânduri cifrate: 7 T gr.3/4 … steroizi … iradiere whole brain ……. radiochirurgie …

Scot plicul în care strecurasem şi cartea de vizită, îl pun grăbit pe birou şi aştept oarece lămuriri, traduceri şi interpretări; doctorul pune parafa pe formularul cu diagnosticul, se semnează şi mă întreabă: „cu familie – copii ? Probleme urgente de rezolvat ? Mai aveţi circa 3 luni de zile ! Depistarea s-a făcut în stare terminală de disipare !”

Îmi împachetează ferm plicul în radiografii şi cu o voce neutră, plată şi inflexibilă zice, privind peste capul meu undeva pe un monitor: „grijă cu banii că vin vremuri grele şi grabă cu încheiatul socotelilor, căci timpul zboară !”

……… primisem semne despre moarte, dar nu le-am dat atenţie; în faţa iminentului şi inevitabilului final, fiecare are o anumită atitudine cu nuanţe decente sau tuşeuri stridente.

Cunoscusem şi paradoxul timpului de adio şi al grabei de sfârşit de spectacol la moartea mamei, undeva la un apartament de bloc: în loc să am clipe de liniştite de rămas bun, eram îngrozit de înghesuială, gesturi groteşti şi ipostaze ridicole.

În adolescenţă citisem despre secretul cimitirului elefanţilor; acum la clinică în loc să-mi plâng de milă pentru starea de dezastru în care mă aflam, mă şi gândeam pe unde este miraculosul loc unde să mă sfârşesc fără de martori şi griji de a interpreta un rol şi a mă preface şi brava.

Undeva unde să pot ţipa, să plâng şi să mă compătimesc mult, mult până să mă liniştesc şi apoi să încep să urlu şi să mă blestem pentru neşansă, nenoroc şi cea mai tâmpită clipă care nu a găsit pe altul în calea ei – decât, bineînţeles, pe MINE !!!

…. deci am rămas la secvenţa: mai aveţi circa 3 luni de zile !

De data aceasta semnul nu mai era de la altcineva, ci mă privea direct pe mine …..

http://youtu.be/aTGbM86cYFU

http://youtu.be/kiTL5A4_zWM

http://youtu.be/TT8r-8RSQHY

GENERATII

Cu nostalgie, invocăm: generaţia mea !!!

Când nu suntem siguri de propria valoare şi mulţumiţi de realizări, chemăm în ajutor: „generaţia mea”.

De fapt sunt atâtea „generaţia mea” câte medii de socializare am avut: grădiniţă, şcoală primară, liceu, facultate, armată ş.a.m.d.

În prezent se apelează/utilizează şi: colegii de partid, filiala teritorială, gaşca din Dorobanţi/Pipera …

Ce pot eu spune/amintii despre generaţiile mele în puţinele cuvinte ale prezentului gând ?

Sintetizând, cu privire la colegele din toate stadiile menţionate: urâtă este bătrâneţea ! Bineînţeles că persoana de faţă – ştirbă, şchioapă şi obeză, se exclude. Colegi ? Fără excepţie, nici unul nu este frumos, dotat şi tânăr în suflet ca mine; poate minte să aibă mai multă, dar total respingătoare: flască, închisă la culoare şi lipicioasă ca un peşte alterat.

Amintiri ? Nenumărate, dar nu le povestesc pentru că farmecul şi nostalgia vremurilor trecute/trăite numai eu le aud susurul duios şi culorile de curcubeu şi întâmplările, unele mai puţin ortodoxe, ar constitui surse de inspiraţii „neinspirate” pentru năzdrăvanii de nepoţi.

O să mă opresc totuşi la o saga întinsă pe mai multe „generaţia mea”:

………. Sibiu; vreme de liceu când începuseră pentru noi ceaiurile dansante pe melodiile din vinil rulate pe un pick-up cehoslovac cu difuzorul în capac ……. Din tramvai văd o tânără mămică însoţită de un băiat cu ochelari, cam de vârsta mea şi surioara acestuia, ceva mai mică: blondă, ochi albaştrii, roche pe jupă – albă şi cu maci ….

Trece un timp şi nimeresc la o aniversare, dus de un prieten undeva la o vilă (imaginati-vă o construcţie cu tencuială albă calcio vecchio, ţigle roşii/maronii şi obloane/tâmplărie/gergevele roşu aprins) pe o stradă retrasă, lângă parcul Subarini/pădurea Dumbravă. Ei bine – da ! Aniversata/omagiata/gazda era chiar Blonda; fratele ochelarist, de o vârstă cu mine, era la alt liceu.

Viaţa curge năvalnic cu meandrele vârstei; cu cine credeţi că sunt coleg la facultate în Bucureşti ? Cu sibianul; se mutase cu familia de la Sibiu la Bucureşti. Un tip volubil şi plin de poante; nu exista moment hazliu şi el să nu fie în centru atenţiei, inima şi sufletul tuturor petrecerilor. Cheltuia fără reţineri şi brava: tatăl meu este general de securitate (general !!!), eu sunt înfiat şi lucrul acesta este un secret de familie. Tatăl meu îmi satisface orice plăcere şi toană şi toţi din familie sunt terorizaţi de teama ca eu să nu aflu acest lucru; eu însă ştiu istoria şi mă distrează să-i tachinez şi tensionez.

Ciudăţenia că deşi era bucureştean, stătea în cămin cu noi, motivând că adevărat atmosferă/viaţă studenţească este dată de cantină şi proiectele făcute la comun. Îl poreclisem Richard, de la vestitul spion rus Richard Sorge, de actualitate a momentului printr-un film care rula atunci la Feroviarul; prieteni în primul rând prin originea sibiană, m-am interesat discret de „surioară” …..

În paralel, din Bacău, o altă figură remarcabilă care are legătură cu povestea – colegul poreclit Fritz: un smoc de păr roşu, pistruiat, afacerist până în pânzele albe (jeanşi/blugi, helanca, lame de ras, rigle de calcul din plastic, truse de compas şi rotring de tras în tuş, bere la sticlă cu 6 lei – după ora 24 la căminul 1/foste grajduri regale/303). Era neînvins la matematici speciale, geometrie descriptivă şi limbi străine; cucerea prin candoare, stoicismul cu care suporta inevitabilele glume şi lupta disperată pentru fiecare bănuţ pe care să ni-l smulgă. Bănuiţi deja că în capul răutăţilor, mai ales când ne duceam la baie/duş – era Richard …

Rămăsesem la surioara cea blonduţă; pe neaşteptate mă invită Richard la un bairam la el acasă. Am zburat valvârtej; un bloc imens de 6 scări şi 10 etaje de pe Giurgiului … Unde eşti tu vilă a la Capri din Sibiu ? M-am şi împiedecat la ieşirea din lift, tot minunându-mă de meniurile gătite detectate după miasmele din casa scării …

Apartament obişnuit de 3-4 (?) camere, tăvi deja pregătite cu sandwich-uri şi carafe cu oranjată (încă nu apăruse pepsi-cola !). Blonduţa drăguţică, i se mai lungise părul şi din zână aducea mai mult cu imaginea Anei Karenina de pe coperta cărţii din librăria tot de pe colţul Feroviarului din Buzeşti. Mămiţica încă cochetuţă, mai fardată faţă de portretul robot din mintea mea după ce o văzusem din tramvai, ne-a explicat că ea este un părinte model şi modern care preferă să organizeze acasă astfel de petreceri şi să supravegheze tinerele şi năvalnicele sentimente ale junelor şi partenerilor acestora.

După nu ştiu cât timp, intră un cioban autentic: cojoc din blană de oaie, clop negru de postav şi în loc de ciomag – un baston; blonda se agaţă de gâtul lui: „sărut-mâna tati” şi personajul dispare (cred spre baie ?; probabil să se schimbe). Am rămas mut de uimire după mirarea cu blocul; nu-i de colea în plin Bucureşti să dai nas în faţă cu un cioban de Răşinari !

Prin anul doi, după sesiunea din februarie, dispare Richard-ul nostru …

Trec anii … Mă duc cu studenţii în practică la o uzină Faur-itoare de compresoare, locomotive şi tramvaie; lucram la teza de doctorat şi apelând la un alt fost coleg ajuns şeful laboratoarelor centrale, mă gândesc că nu ar strica şi o vizită la secţia specială de blindaje, turele şi şenile.

Ne ducem la cadre unde şef era un fost seralist de-al nostru şi acesta merge mai „sus” după aprobare; sunt chemat înăuntru şi surprize-surprize. Un tip cărunt, cu ochelari, care cu amabilitate – dar ferm îmi aprobă cererea şi mă atenţionează că este vorba de un sector special care impune o serie de rigori; era Richard-ul nostru !

Sub nici o formă nu m-a mai tutuit ! S-a înscris apoi la seral la noi la facultate; nu mă scotea din „Domn Profesor”, deşi eu până la revoluţie am fost numai şef de lucrări.

Avea un Renault 19 negru cu remorcă; ca să fiu cinstit cred că am consumat câteva remorci de cartofi şi vinete; de la 30 Decembrie luam câte 2- 3 lăzi de pepsi pe săptămână la preţ de 2,5 lei sticla.

Au urmat o serie de 3 – 4 concedii cu bilete la mare, la Cap Aurora – hotel Diamant; nu Va mai spun că restaurantul cantină de acolo rivaliza cu Rex-ul de acum de la Mamaia. Odată, într-o după amiază de siestă, bate la uşă ofiţerul de serviciu şi după formula „tovarăşul colonel permiteţi să raportez” …. „Sunteţi chemat la recepţie la telefon” … Cobor buimac; fusese o încurcătură cu numărul de cameră. Nici acum ca rezervist, nu sunt decât maior – deci până la colonel mai este …

Urmează susţinerea tezei mele de doctorat; banchetul, masa şi dansul au fost la localul de la subsol din zona Sălii Palatului.

Am profitat de eveniment şi l-am forţat, în calitatea de „Domn Profesor”, să-mi povestească; şi eu Vă repovestesc Dvs.:

Din anul doi a plecat cu un avion la un spital de lângă Moscova; tatăl lui avea plămânii sită (redau pe cât posibil textul lui !) şi nu a vrut să moară până nu şi-a mai văzut odată fiul (adoptat !).

Urmează cariera/meseria tatălui şi pleacă în Oraşul Sfânt, costumier la o formaţie de dansuri populare/căluşari. Trebuia să aducă/să facă rost de eşantioane de ţesătură siliconică/ceramică (?) utilizate pentru aripile avionului făcut în cooperare cu jugoslavii (cu motor englezesc Viper/F16 ?); cu straturi sandwich de Kevlar se fabricau şi veste antiglonţ şi nişte filtre speciale (?).

Prost să fi şi noroc să ai; nu numai că a plecat cu brâuri silicono-ceramice, dar avea şi o serie de reţete tehnologice. Parcă Isus i le băgase în geantă ….

Aeroport, lume multă; în secţiunea de check/ing, o delegaţie pleca la conferinţa ţărilor arabe de sprijin pentru Palestina şi Yasser Arafat (?).

Cumpără de la DutyFree prostioare şi se uită pe pereţi; peste 30 de minute cursa LY621 decola şi scăpa de toată tensiunea şi stressul.

Apar 2 tipi corpolenţi, costume bleumarin, tunşi scurt, îl iau fiecare de o aripă şi îl duc lin şi discret pe un hol adiacent; evident că disperat face o trecere rapidă în revistă ce acte are, unde sunt brâurile ş.a.m.d. Se deschide o uşă şi apare un smoc de păr roşu şi o faţă pistruiată.

Ei – da ! Nu era nimeni altul decât Fritz al nostru; sunt lăsaţi numai ei doi. Pupături de faţetă pe faţete, servit cafele şi amintiri în special de la dusurile/mersurile noastre la duş. Vă imaginaţi o pisică care se joacă cu un şoricel; cum să fie kuşer o astfel de situaţie ?

Şi trec 10 minute; iar cafea, iar amintiri şi bancuri seci. Alte 40 de minute şi „măi ce miroseau castanii ăia pe Ştefan Furtună” …. Şi tot aşa, ca să nu o mai diluez ! După vreo 2 ore, Fritz îl/mi-l mai pupă odată şi rănjeşte: „când mai vii cu căluşarii, să mă anunţi din timp; una sunt brâurile de la mijloc şi altele sunt nojiţele de la opinci. Pentru beţe - noi preferăm uranium sărăcit !”.

Iese năucit în hol şi aude de la un monitor mural: „cursa LY621 a dispărut de pe radar … se pare că … revenim cu amănunte …”

Dar surioara vitregă ? A murit de ceva infecţie la plămâni …

 …. În economia de piaţă, mă recalific şi ca expert bijuterii, mă interesează şi pietrele preţioase. Mă distrează copios episodul cu gajul de 4,7 kg rubine brute lăsate la Banca Internaţională a Religiilor, care nu valorau nici 10 % din suma creditată (stocul de rubine sintetice de la DaciaRo din Drumul Taberei/Divizia de Pompieri de lângă liceul P.T.T.R. !).

Ajung pe la Obor la o firmă transferată din Anvers de şlefuit diamante; ingineraşul român – fost student, îmi arată o serie de geme şi bruturi, printre care şi 3 piese rare, negre. Derulează o poveste vânătorească/marinărească cu un tip „Richard” … care face un import de bruturi din Kolmanskop/Namibia, umple bacuri de acumulatori auto (ca să corespundă la greutate) şi le aduce pe vapor, evident în mare secret şi fără asigurare. La dana 13 Agigea sud – ghinion mare, se scufundă şandramaua; plonjări rapide de scafandrii recuperatori – nici urmă de baterii auto …. Coincidenţă de nume ?

Dintr-o fiţuică de ziar (Baricada ?), citesc apoi despre cazul unui anume „Richard”, bănuit că ar fi făcut parte din fostele structuri, că la o vilă din Câmpina, s-ar fi urcat în maşină şi a dat la cheie;  a  "decolat" spre Ceruri. Se zicea că până şi rama din fier cornier de 45 mm de la uşa garajului ar fi fost contorsionată de explozie şi că în loc de benzină, în rezervor ar fi fost puţin semtex … …. Coincidenţă de nume ?

Ce pot eu spune/amintii despre generaţiile mele în puţinele cuvinte ale prezentului gând ?

http://www.youtube.com/watch?v=ITswHbJPHhQ&feature=related 

CADOU/DAR

Am primit: (http://reteaualiterara.ning.com/profile/ionchira)

Balada florii ce-i lipsea norocul

                            de Mădălina DAIANA Zete

Cu soarele apus de ceva vreme

Copacii râd inmiresmaţi si-o floare

Deschide-ncet petalele apoi geme

Si-n propria-i splendoare moare.

Deasupra negru liliac se avântă 

Chiar dacă iarba luminează locul

Şi greierii încă-i mai cântă 

Balada florii ce-i lipsea norocul ...

Se-aude peste munţi şi dealuri

Izvorul trist ce curge cu durere

Căci parcă-ncearcă-a face valuri,

Dar de se-nalţă unul,altul piere.

O clipa de tăcere şi-ntuneric

Este destul ca stele să răsară,

Să prindă viaţă basmul feeric,

Cu greierii ce-i cântă la chitară !

Urmează partea cea grea/„calvarul cavalerului”: cum/cu ce să răspund ?!?

Greu şi dificil de gândit/proiectat/realizat un CADOU/DAR care să bucure şi uimească pe cel drag şi mult iubit destinatar; frica de a nu dezamăgi, disperarea de a nu fi la înălţimea aşteptărilor, laşitatea posturii de ridicol, te pot face să renunţi …

Am avut, profesional, un academician care nu a lăsat nici un  curs tipărit; întrebarea este: ce este mai important pentru un urmaş/student – o carte perfectă care nu va fi niciodată tipărită sau o lucrare concretă, utilizabilă şi la care se pot aduce corecţii la o altă ediţie ?!?

Să nu disperăm  !

Inginer/profesor am ieşit cu faţa curată cu micile şi exigentele rude; iată şi soluţia situaţiei de criză de acum:

·        O felicitare cu pagina albă; se poate imagina orice text rafinat/sofisticat/distilat/inspirat/adecvat ş.a.m.d.;

·        Un portativ necompletat; o fire romanţioasă/poetică/talentată schiţează/improvizează o melodie;

·        Un gând pozitiv; mi-am făcut un crez în a-mi finaliza mesajele cu exaustiva sincera şi plina de iubire urare - „numai BINE !”

Simplul fapt că-mi fac aceste griji este deja o expresie a dorinţei mele de a găsii drumul cel  drept/bun/asfaltat corespunzător  şi …. la un preţ rezonabil !

Puţină răbdare/îngăduinţă – mulţimi de „Daiane/Mădăline”; va urma …

Numai „BINE” !

http://youtu.be/xMqYjhaTjiU

http://youtu.be/HweU-Nc__HE