Cu nostalgie, invocăm: generaţia mea !!!
Când nu suntem siguri de propria valoare şi mulţumiţi de realizări, chemăm în ajutor: „generaţia mea”.
De fapt sunt atâtea „generaţia mea” câte medii de socializare am avut: grădiniţă, şcoală primară, liceu, facultate, armată ş.a.m.d.
În prezent se apelează/utilizează şi: colegii de partid, filiala teritorială, gaşca din Dorobanţi/Pipera …
Ce pot eu spune/amintii despre generaţiile mele în puţinele cuvinte ale prezentului gând ?
Sintetizând, cu privire la colegele din toate stadiile menţionate: urâtă este bătrâneţea ! Bineînţeles că persoana de faţă – ştirbă, şchioapă şi obeză, se exclude. Colegi ? Fără excepţie, nici unul nu este frumos, dotat şi tânăr în suflet ca mine; poate minte să aibă mai multă, dar total respingătoare: flască, închisă la culoare şi lipicioasă ca un peşte alterat.
Amintiri ? Nenumărate, dar nu le povestesc pentru că farmecul şi nostalgia vremurilor trecute/trăite numai eu le aud susurul duios şi culorile de curcubeu şi întâmplările, unele mai puţin ortodoxe, ar constitui surse de inspiraţii „neinspirate” pentru năzdrăvanii de nepoţi.
O să mă opresc totuşi la o saga întinsă pe mai multe „generaţia mea”:
………. Sibiu; vreme de liceu când începuseră pentru noi ceaiurile dansante pe melodiile din vinil rulate pe un pick-up cehoslovac cu difuzorul în capac ……. Din tramvai văd o tânără mămică însoţită de un băiat cu ochelari, cam de vârsta mea şi surioara acestuia, ceva mai mică: blondă, ochi albaştrii, roche pe jupă – albă şi cu maci ….
Trece un timp şi nimeresc la o aniversare, dus de un prieten undeva la o vilă (imaginati-vă o construcţie cu tencuială albă calcio vecchio, ţigle roşii/maronii şi obloane/tâmplărie/gergevele roşu aprins) pe o stradă retrasă, lângă parcul Subarini/pădurea Dumbravă. Ei bine – da ! Aniversata/omagiata/gazda era chiar Blonda; fratele ochelarist, de o vârstă cu mine, era la alt liceu.
Viaţa curge năvalnic cu meandrele vârstei; cu cine credeţi că sunt coleg la facultate în Bucureşti ? Cu sibianul; se mutase cu familia de la Sibiu la Bucureşti. Un tip volubil şi plin de poante; nu exista moment hazliu şi el să nu fie în centru atenţiei, inima şi sufletul tuturor petrecerilor. Cheltuia fără reţineri şi brava: tatăl meu este general de securitate (general !!!), eu sunt înfiat şi lucrul acesta este un secret de familie. Tatăl meu îmi satisface orice plăcere şi toană şi toţi din familie sunt terorizaţi de teama ca eu să nu aflu acest lucru; eu însă ştiu istoria şi mă distrează să-i tachinez şi tensionez.
Ciudăţenia că deşi era bucureştean, stătea în cămin cu noi, motivând că adevărat atmosferă/viaţă studenţească este dată de cantină şi proiectele făcute la comun. Îl poreclisem Richard, de la vestitul spion rus Richard Sorge, de actualitate a momentului printr-un film care rula atunci la Feroviarul; prieteni în primul rând prin originea sibiană, m-am interesat discret de „surioară” …..
În paralel, din Bacău, o altă figură remarcabilă care are legătură cu povestea – colegul poreclit Fritz: un smoc de păr roşu, pistruiat, afacerist până în pânzele albe (jeanşi/blugi, helanca, lame de ras, rigle de calcul din plastic, truse de compas şi rotring de tras în tuş, bere la sticlă cu 6 lei – după ora 24 la căminul 1/foste grajduri regale/303). Era neînvins la matematici speciale, geometrie descriptivă şi limbi străine; cucerea prin candoare, stoicismul cu care suporta inevitabilele glume şi lupta disperată pentru fiecare bănuţ pe care să ni-l smulgă. Bănuiţi deja că în capul răutăţilor, mai ales când ne duceam la baie/duş – era Richard …
Rămăsesem la surioara cea blonduţă; pe neaşteptate mă invită Richard la un bairam la el acasă. Am zburat valvârtej; un bloc imens de 6 scări şi 10 etaje de pe Giurgiului … Unde eşti tu vilă a la Capri din Sibiu ? M-am şi împiedecat la ieşirea din lift, tot minunându-mă de meniurile gătite detectate după miasmele din casa scării …
Apartament obişnuit de 3-4 (?) camere, tăvi deja pregătite cu sandwich-uri şi carafe cu oranjată (încă nu apăruse pepsi-cola !). Blonduţa drăguţică, i se mai lungise părul şi din zână aducea mai mult cu imaginea Anei Karenina de pe coperta cărţii din librăria tot de pe colţul Feroviarului din Buzeşti. Mămiţica încă cochetuţă, mai fardată faţă de portretul robot din mintea mea după ce o văzusem din tramvai, ne-a explicat că ea este un părinte model şi modern care preferă să organizeze acasă astfel de petreceri şi să supravegheze tinerele şi năvalnicele sentimente ale junelor şi partenerilor acestora.
După nu ştiu cât timp, intră un cioban autentic: cojoc din blană de oaie, clop negru de postav şi în loc de ciomag – un baston; blonda se agaţă de gâtul lui: „sărut-mâna tati” şi personajul dispare (cred spre baie ?; probabil să se schimbe). Am rămas mut de uimire după mirarea cu blocul; nu-i de colea în plin Bucureşti să dai nas în faţă cu un cioban de Răşinari !
Prin anul doi, după sesiunea din februarie, dispare Richard-ul nostru …
Trec anii … Mă duc cu studenţii în practică la o uzină Faur-itoare de compresoare, locomotive şi tramvaie; lucram la teza de doctorat şi apelând la un alt fost coleg ajuns şeful laboratoarelor centrale, mă gândesc că nu ar strica şi o vizită la secţia specială de blindaje, turele şi şenile.
Ne ducem la cadre unde şef era un fost seralist de-al nostru şi acesta merge mai „sus” după aprobare; sunt chemat înăuntru şi surprize-surprize. Un tip cărunt, cu ochelari, care cu amabilitate – dar ferm îmi aprobă cererea şi mă atenţionează că este vorba de un sector special care impune o serie de rigori; era Richard-ul nostru !
Sub nici o formă nu m-a mai tutuit ! S-a înscris apoi la seral la noi la facultate; nu mă scotea din „Domn Profesor”, deşi eu până la revoluţie am fost numai şef de lucrări.
Avea un Renault 19 negru cu remorcă; ca să fiu cinstit cred că am consumat câteva remorci de cartofi şi vinete; de la 30 Decembrie luam câte 2- 3 lăzi de pepsi pe săptămână la preţ de 2,5 lei sticla.
Au urmat o serie de 3 – 4 concedii cu bilete la mare, la Cap Aurora – hotel Diamant; nu Va mai spun că restaurantul cantină de acolo rivaliza cu Rex-ul de acum de la Mamaia. Odată, într-o după amiază de siestă, bate la uşă ofiţerul de serviciu şi după formula „tovarăşul colonel permiteţi să raportez” …. „Sunteţi chemat la recepţie la telefon” … Cobor buimac; fusese o încurcătură cu numărul de cameră. Nici acum ca rezervist, nu sunt decât maior – deci până la colonel mai este …
Urmează susţinerea tezei mele de doctorat; banchetul, masa şi dansul au fost la localul de la subsol din zona Sălii Palatului.
Am profitat de eveniment şi l-am forţat, în calitatea de „Domn Profesor”, să-mi povestească; şi eu Vă repovestesc Dvs.:
Din anul doi a plecat cu un avion la un spital de lângă Moscova; tatăl lui avea plămânii sită (redau pe cât posibil textul lui !) şi nu a vrut să moară până nu şi-a mai văzut odată fiul (adoptat !).
Urmează cariera/meseria tatălui şi pleacă în Oraşul Sfânt, costumier la o formaţie de dansuri populare/căluşari. Trebuia să aducă/să facă rost de eşantioane de ţesătură siliconică/ceramică (?) utilizate pentru aripile avionului făcut în cooperare cu jugoslavii (cu motor englezesc Viper/F16 ?); cu straturi sandwich de Kevlar se fabricau şi veste antiglonţ şi nişte filtre speciale (?).
Prost să fi şi noroc să ai; nu numai că a plecat cu brâuri silicono-ceramice, dar avea şi o serie de reţete tehnologice. Parcă Isus i le băgase în geantă ….
Aeroport, lume multă; în secţiunea de check/ing, o delegaţie pleca la conferinţa ţărilor arabe de sprijin pentru Palestina şi Yasser Arafat (?).
Cumpără de la DutyFree prostioare şi se uită pe pereţi; peste 30 de minute cursa LY621 decola şi scăpa de toată tensiunea şi stressul.
Apar 2 tipi corpolenţi, costume bleumarin, tunşi scurt, îl iau fiecare de o aripă şi îl duc lin şi discret pe un hol adiacent; evident că disperat face o trecere rapidă în revistă ce acte are, unde sunt brâurile ş.a.m.d. Se deschide o uşă şi apare un smoc de păr roşu şi o faţă pistruiată.
Ei – da ! Nu era nimeni altul decât Fritz al nostru; sunt lăsaţi numai ei doi. Pupături de faţetă pe faţete, servit cafele şi amintiri în special de la dusurile/mersurile noastre la duş. Vă imaginaţi o pisică care se joacă cu un şoricel; cum să fie kuşer o astfel de situaţie ?
Şi trec 10 minute; iar cafea, iar amintiri şi bancuri seci. Alte 40 de minute şi „măi ce miroseau castanii ăia pe Ştefan Furtună” …. Şi tot aşa, ca să nu o mai diluez ! După vreo 2 ore, Fritz îl/mi-l mai pupă odată şi rănjeşte: „când mai vii cu căluşarii, să mă anunţi din timp; una sunt brâurile de la mijloc şi altele sunt nojiţele de la opinci. Pentru beţe - noi preferăm uranium sărăcit !”.
Iese năucit în hol şi aude de la un monitor mural: „cursa LY621 a dispărut de pe radar … se pare că … revenim cu amănunte …”
Dar surioara vitregă ? A murit de ceva infecţie la plămâni …
…. În economia de piaţă, mă recalific şi ca expert bijuterii, mă interesează şi pietrele preţioase. Mă distrează copios episodul cu gajul de 4,7 kg rubine brute lăsate la Banca Internaţională a Religiilor, care nu valorau nici 10 % din suma creditată (stocul de rubine sintetice de la DaciaRo din Drumul Taberei/Divizia de Pompieri de lângă liceul P.T.T.R. !).
Ajung pe la Obor la o firmă transferată din Anvers de şlefuit diamante; ingineraşul român – fost student, îmi arată o serie de geme şi bruturi, printre care şi 3 piese rare, negre. Derulează o poveste vânătorească/marinărească cu un tip „Richard” … care face un import de bruturi din Kolmanskop/Namibia, umple bacuri de acumulatori auto (ca să corespundă la greutate) şi le aduce pe vapor, evident în mare secret şi fără asigurare. La dana 13 Agigea sud – ghinion mare, se scufundă şandramaua; plonjări rapide de scafandrii recuperatori – nici urmă de baterii auto …. Coincidenţă de nume ?
Dintr-o fiţuică de ziar (Baricada ?), citesc apoi despre cazul unui anume „Richard”, bănuit că ar fi făcut parte din fostele structuri, că la o vilă din Câmpina, s-ar fi urcat în maşină şi a dat la cheie; a "decolat" spre Ceruri. Se zicea că până şi rama din fier cornier de 45 mm de la uşa garajului ar fi fost contorsionată de explozie şi că în loc de benzină, în rezervor ar fi fost puţin semtex … …. Coincidenţă de nume ?
Ce pot eu spune/amintii despre generaţiile mele în puţinele cuvinte ale prezentului gând ?
