Loading...

marți, 20 martie 2012

FORTA SUGESTIEI


Efect placebo – efect nocebo
Este incredibil cât de mult poate fi influenţat subconştientul nostru de forţa sugestiei ! Si întrucât mintea subconştientă este cea care controlează corpul nostru şi întreaga viaţă , prin intermediul sugestiei putem avea parte de o mulţime de întâmplări – unele plăcute, altele extrem de neplăcute.
Multă lume a auzit de efectul placebo. In cadrul unui experiment medical, ţi se dă un medicament despre care ţi se spune că este foarte eficient – de pildă ca pansament gastric. Din 100 de voluntari pe care se testează medicamentul, aproximativ 50 constată intr-adevăr că au scăpat de durerea de stomac. Dar – surpriză ! Aşa-zisul medicament este de fapt o bobiţă de zahăr acoperită de un înveliş albastru. El nu conţine nimic altceva decât zahăr. Si atunci, ce anume i-a vindecat pe cei 50 de voluntari ?
Forţa sugestiei. Li s-a spus că se vor face bine, au fost convinşi că se vor face bine şi s-au făcut bine. In fapt, subconştientul lor a fost convins de eficienţa medicamentului şi a dat organismului comenzile necesare pentru a se face bine. Tot ceea ce mintea noastră crede, poate realiza.



Mult mai puţini au auzit de efectul nocebo. In cadrul unui experiment similar, ţi se dă o pastilă despre care eşti avertizat că iţi va face rău – de pildă crampe stomacale. De data aceasta, numărul celor ce se plâng de dureri la stomac este insă de 90 ! Evident era aceeaşi pastilă inofensivă de zahăr. Se constată insă că forţa sugestiei negative este mult mai mare decât a sugestiei pozitive.
Lucrul acesta trebuie să ne dea de gândit. Suntem expuşi zilnic, oră de oră, unei adevărate avalanşe de mesaje negative , in primul rând prin presă . Inundaţii, cutremure, avioane prăbuşite, crime, violuri, preţuri care cresc, bârfe răutăcioase ale colegilor, accidente de maşină etc etc.



Aceste mesaje cu puternică valoare emoţională lucrează fără să ne dăm seama asupra subconştientului nostru. Iar rezultatul este că ne merge prost fără să ştim de ce. Suntem deprimaţi, ne pierdem încrederea intr-o viaţă mai bună, ne aşteptăm să ni se întâmple ce e mai rău. Si , de obicei, la ce te aştepţi, aşa se întâmplă. Dăm vina pe ursită, pe guvern , pe socri , pe colegi , fără să observăm că , de fapt răul este in noi. Că l-am lăsat să pătrundă in mintea noastră ori de câte ori a vrut, fără să realizăm că trăim in casă cu un duşman.



Gata ! Puneţi piciorul in prag ! Începând de astăzi închideţi uşile pentru aceşti musafiri periculoşi. Evitaţi să mai urmăriţi jurnalele cu ştiri negative. Schimbaţi postul pe altceva. In fond aveţi 25 -30 –40 de canale prin firma de cablu. Urmăriţi emisiunile educative şi cele care să vă refacă starea optimistă: muzică, divertisment, diverse hobby-uri.
Evitaţi persoanele negative , cele care permanent se vaietă , critică şi condamnă. Dacă aşa sunt colegii de serviciu sau, mai rău, şeful dumneavoastră, gândiţi-vă foarte serios să vă căutaţi un alt loc de muncă. Altfel , rămânând alături de ei, riscaţi să vă condamnaţi la o viaţă de eşec şi frustrare.
Asociaţi-vă cu persoane pozitive, optimiste, orientate spre succes. Dacă vreţi să aveţi o viaţă de succes , trebuie să staţi cât mai mult in preajma unor oameni de succes. Învăţaţi de la ei, gândiţi ca ei, acţionaţi ca ei.
Folosiţi permanent forţa sugestiei pozitive citind cărţi motivaţionale sau biografii ale oamenilor de succes, ascultând casete şi CD-uri motivaţionale, participând la cursuri şi seminarii despre succes, urmărind emisiuni radio şi TV cu oameni de succes.
Pe scurt , folosiţi la maximum forţa sugestiei pozitive şi reduceţi la minim forţa sugestiei negative. Preluaţi controlul tuturor elementelor de sugestie din preajma dumneavoastră şi folosiţi-le pentru a vă atinge obiectivele.
Vă sugerez un mic exerciţiu pe care să-l faceţi zilnic. Timp de două săptămâni:
1)     nu vă mai plângeţi de nimic, nici in sinea dumneavoastră, nici faţă de alţii;
2)     nu mai urmăriţi jurnalele de ştiri la TV;
3)     nu ascultaţi văicărelile celor din preajmă, cereţi-le să schimbe subiectul.



         Dacă aveţi răbdarea să faceţi acest exerciţiu, veţi observa că perspectiva asupra vieţii vi se va schimba.

Ultimul discurs


Articol preluat din revista Lumea nr. 7/2010

Discurs ţinut de Benjamin H. Freedman, consilierul preşedintelui W. Wilson, în 1961 la Hotelul Willard din Washington DC, şi publicat la acea vreme de Commori Sense..
Benjamin Harrison Freedman (1890 - mai 1984) a fost un activist american antisemită şi anti-sionist.
Benjamin Harrison Freedman a fost una dintre cele mai uimitoare, dar şi contradictorii personalităţi ale secolului trecut. Născut în 1890, acesta a fost un om de afaceri evreu de succes în New York City, fiind principalul acţionar al companiei Woodbury Soap. După cel de-al doilea război mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti şi şi-a petrecut restul vieţii cheltuind o mare parte din averea sa evaluată la cel puţin 2,5 milioane dolari, pentru a prezenta opiniei publice structurile de putere ale evreilor care dominau Statele Unite. De aceea mărturiile sale sunt extrem de valoroase, deoarece provin chiar din interiorul celor mai înalte nivele ale organizaţiilor evreieşti şi maşinaţiunilor acestora puse la cale pentru a-şi câştiga şi menţine puterea asupra naţiunii americane.
Benjamin Harrison Freedman a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază ale societăţii americane.

Au existat şi evrei care au spus adevărul
Aici, în Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un control total asupra guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea multe şi prea complexe pentru a le analiza acum), sioniştii şi coreligionarii lor conduc aceste State Unite, precum nişte monarhi absoluţi ai acestei ţări.
Veţi putea, evident, considera că este o afirmaţie foarte vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a petrecut în timp ce noi dormeam.
Ce s-a petrecut? Întâi s-a petrecut primul război mondial, care a izbucnit în 1914. Mai sunt puţini oameni de vârsta mea care-şi amintesc lucrul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de către Marea Britanie, Franţa şi Rusia, şi, în cealaltă tabără, de către Germania, Austro-Ungaria şi Turcia. În doar doi ani, Germania practic câştigase acel război: nu doar „de iure”, ci chiar „de facto”. Submarinele germane, care au fost o surpriză pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele din Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru soldaţii ei, cu alimente doar pentru o săptămână, după care a urmat foametea.
În aceeaşi perioadă, armata franceză era zguduită de rebeliuni. Francezii pierduseră 600 000 de tineri pe Somme, în timpul defensivei de la Verdun. Armata rusească înregistra dezertări masive, oamenii îşi luau jucăriile şi plecau acasă; ruşii nu-l iubeau pe Ţar. Armata italiană era şi ea pe cale de a se prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Niciun singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Şi, cu toate acestea, Germania era cea care oferea Angliei condiţiile păcii. Germania oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o numesc „status quo ante basis”. Aceasta înseamnă „să dăm războiul deoparte şi să considerăm totul aşa cum a fost înainte ca războiul să înceapă”. Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri şi încă în mod serios. Nici nu prea avea de ales. Era una din două: să accepte o pace negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau să continue un război inutil până la nimicirea totală.
În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei) au mers la Ministerul de război britanic şi – aici voi fi foarte laconic pentru că povestea este lungă, dar am toate documentele care dovedesc afirmaţiile mele – au spus: „Uitaţi cum stau lucrurile: încă mai puteţi câştiga acest război. Nu trebuie să vă predaţi. Veţi putea câştiga acest război, dacă Statele Unite ar deveni aliaţii voştri”. La vremea respectivă Statele Unite nu erau implicate în război. Eram proaspeţi, eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii au spus Angliei: „Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest război ca aliat al vostru, să lupte de partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi Palestina pentru după victorie”.
Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg: „Vom aduce SUA în război ca aliat al vostru. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este Palestina, după ce anihilaţi Germania, Austro-Ungaria şi Turcia”. Anglia avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, aşa cum SUA ar fi avut dreptul să promită, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare. Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să folosească această ţară precum moneda de schimb oferită sioniştilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în război. Cu toate acestea Marea Britanie a făcut această promisiune sioniştilor, în octombrie 1916.
Şi, la puţin timp după acest moment – şi nu ştiu câţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc – Statele Unite, care erau în cvasi-totalitate pro-germane, au intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii Britanii. Am afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate pro-germane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei şi, în general, mass-media americană aparţinea evreilor; iar ei, aceşti evrei, erau pro-germani. Erau pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre ei proveneau din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-1 va distruge pe Ţar. Evreii nu-1 iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia câştigând războiul.
Aceşti bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb şi alte bănci celebre americane refuzaseră să finanţeze Anglia sau Franţa, chiar şi cu un dolar. Ei au stat deoparte spunând: „Câtă vreme vedem Franţa şi Anglia aliate cu Rusia – nici un cent !” În schimb, aceşti bancheri au pompat bani în Germania, luptând în acest mod alături de Germania, în speranţa de a vedea Rusia îngenunchiată şi Ţarul anihilat. Acum, aceiaşi evrei, când au văzut nesperata posibilitate de a obţine Palestina, au mers în Anglia şi au făcut acest târg. Şi, la vremea respectivă, aceasta a dus o schimbare totală de atitudine, exact ca un semafor care trece de pe roşu pe verde.
După ce toate ziarele americane fuseseră pro-germane, explicând despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în războiul dus împotriva Angliei, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai erau buni. Germanii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi „huni”. Germanii executau surori ale Crucii Roşii. Germanii tăiau mâinile bebeluşilor. La puţin timp după acest moment, Woodrow Wilson a declarat război Germaniei. Sioniştii din Londra au telegrafiat în SUA judecătorului Louis Bradeis (de la Curtea Supremă de Justiţie), spunându-i. „Du-te acum şi fă presiuni asupra preşedintelui Wilson. Noi obţinem de la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci presiuni asupra preşedintelui Wilson să aducă în război Statele Unite”.
Iată cum au intrat în război Statele Unite ale Americii. America nu avea niciun interes în acel război. America avea la fel de mult interes în acel război ca cineva care ar trebui să fie pe lună în această seară, în loc să fie în patul lui. Pentru contextul Primului Război Mondial, nu a existat niciun sens ca America să fie implicată în acel război.
După ce noi, americanii, am intrat în război, sioniştii au mers în Marea Britanie şi au spus: „Ei bine, noi ne-am îndeplinit obligaţiile din acord. Hai acum să vedem ceva scris care să ne arate că veţi respecta târgul şi că ne veţi da Palestina după război”. Ei atunci nu ştiau dacă războiul va mai dura un an sau zece ani. Aşa că s-au gândit să conceapă „o chitanţă”. Iar „chitanţa” a luat forma unei scrisori, care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic, astfel încât lumea să nu-şi poată da seama despre ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită Declaraţia Balfour.
Declaraţia Balfour nu era deci decât promisiunea Marii Britanii de a plăti sioniştilor preţul efortului lor de a aduce SUA în război. Deci această celebră Declaraţie Balfour, despre care tot auzim vorbindu-se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari. Şi nu cred că aş fi putut demonstra acest lucru mai mult decât am facut-o.
De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în război. Statele Unite au strivit Germania. Când războiul a luat sfârşit şi germanii au mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, acolo se aflau 117 evrei: era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Eu am fost acolo: e normal deci că ştiu. Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferinţei de Pace, în timp ce tăiau în felii Germania şi împărţeau bucăţi Europa naţiunilor care aveau şi ele pretenţii, au spus: „Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?” După care au scos în public, în faţa germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia Balfour. Şi, în acea clipă, germanii au înţeles că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească înspăimântătoarele reparaţii de război, numai din cauza faptului că sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin orice mijloace.
Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost evident indignaţi. Trebuie precizat că, până în acel moment, în nicio ţară a lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaţi decât în Germania. Era acolo domnul Rathenau – un personaj la fel de important în finanţele şi industria Germaniei cum era Bernard Baruch la noi. Era domnul Balin, care deţinea două mari linii maritime – North German Lloyd’s şi Hamburg-American Lines. Era domnul Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, deţinători ai celor mai mari bănci comerciale ale lumii. Evreii trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială. Deci germanii au avut tot dreptul să gândească: „Iată, într-adevăr, trădare!”.
A fost o trădare care poate fi comparată cu următoarea situaţie ipotetică. Să presupunem că SUA ar fi în război cu URSS. Şi că noi învingem. Şi că le spunem ruşilor: „Ştiţi ceva, hai să uităm toată tărăşenia. Vă oferim o pace negociabilă”. Şi deodată China comunistă ar intra în război, ca aliată a URSS. Iar implicarea Chinei ar duce la înfrângerea noastră. O înfrângere dureroasă, cu un cortegiu de reparaţii pe care imaginaţia unui om nu le poate concepe. Apoi imaginaţi-vă că, după înfrângerea noastră, am afla că tocmai chinezii de la noi ne-au trădat. Că e vorba de propriii noştri chinezi. Că ei ne-au trădat şi că, prin ei, China comunistă a fost ademenită în război împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea noastră, a americanilor faţă de cetăţenii noştri de origine chineză? Probabil nici un chinez nu şi-ar mai arăta faţa pe străzile Americii. Şi nu ar fi destui stâlpi de iluminat şi copaci, pentru a ne ocupa de ei. Imaginaţi-vă deci, cum v-aţi simţi.
Ei bine, asta au simţit germanii faţă de evrei. Fuseseră aşa de drăguţi cu ei: din 1905 încoace, după ce prima revoluţie comunistă eşuase în Rusia şi evreii trebuiseră să fugă de acolo, toţi luaseră calea Germaniei. Iar germanii le oferiseră azil. Germanii i-au tratat cu respect. Şi acum evreii vânduseră Germania, doar pentru motivul că doreau Palestina, pentru a crea acolo „un stat evreu”.
Nahum Sokolov, precum şi toate marile personalităţi de care ştiţi că sunt legate azi de sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923, au scris în toate articolele lor (şi presa era plină de afirmaţiile lor) că sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai după ce poporul german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în război a Statelor Unite, înşişi evreii au recunoscut acest lucru.
Antievreismul german nu a apărut din cauză că germanii, în 1919, au descoperit că un pahar cu sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola sau berea müncheneză. Nu era, în plus, nici vorbă de un resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios.
Nimănui nu-i păsa, în Germania de atunci, de faptul că evreul merge acasă, trage storurile şi spune „Shema’Israel” în loc de „Tatăl Nostru”. Resentimentele evreieşti mereu crescânde în Germania interbelică nu s-au datorat decât unui lucru: germanii îi considerau pe evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor înfrângere militară. Iar primul război mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie responsabilă. Germanii nu aveau nicio vină decât una: vina de a avea succes. Germanii creaseră o flotă puternică, germanii creaseră comerţul mondial.
Nu trebuie să uităm că, pe vremea Revoluţiei Franceze, Germania era constituită din 300 de oraşe-stat, principate, ducate şi aşa mai departe. 300 de entităţi politice separate. Iar aceste entităţi, pe timpul lui Napoleon şi Bismarck, au fost reunite într-un stat unic. Pentru ca, în următorii 50 de ani, Germania să devină una dintre marile puteri ale lumii. Marina germană rivaliza cu cea a Marii Britanii; comerţul şi afacerile germane erau de talie mondială; Germania surclasa pe oricine; Germania producea produsele cele mai bune.
Şi care a fost rezultatul acestor lucruri ? O conspiraţie între Anglia, Franţa şi Rusia, pentru a o demola. Nu există un singur istoric pe lumea aceasta care să găsească motivul plauzibil pentru care aceste trei state au decis să şteargă Germania de pe hartă, din punct de vedere politic.
Să revenim la situaţia de după primul război mondial. După ce descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii ţării lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în germani. Dar nici un fir de păr de pe capul vreunui evreu nu a fost atins. Profesorul Tansill de la Universitatea Georgetown (care a avut acces la multe documente de la Departamentul de Stat) citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un evreu trimis de către Cordell Huli, în 1933, în Germania, ca să inspecteze aşa-zisele lagăre de deţinuţi în perfectă stare de sănătate şi pline de comunişti. E drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar aceasta pentru că, întâmplător, la vremea respectivă, circa 98% din comuniştii Europei erau evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi miniştri, şi masoni, toţi bănuiţi de afiliaţii internaţionale.
Acum, nişte rapeluri istorice necesare: în 1918-1919, comuniştii au preluat puterea în Bavaria, pentru câteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht şi alţi evrei au reuşit să preia puterea guvernamentală pentru trei zile. De fapt Kaiserul, când a încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor fi comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a căutat refugiu în Olanda.
Apoi însă, după ce ameninţarea comunistă în Germania a fost anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar germanii au început să lupte împotriva lor în toate modurile, dar fără să se atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german. Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era similară cu lupta noastră împotriva delincvenţilor de pe vremea Prohibiţiei. Nu era deci o luptă cu pistoale.
Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de germani contra a numai 460 000 evrei. Numai 0,5% din populaţia Germaniei era evreiască. Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum şi cea mai mare parte a economiei germane (acţionaseră în momentul prăbuşirii mărcii şi practic cumpăraseră tot ce se putea cumpăra).
Evreii au încercat să ascundă acest lucru: trădarea poporului german şi adevărata cauză a resentimentelor germanilor. Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare globală. Practic evreii au fost îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale, aşa cum noi americanii i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi trădat inamicului nostru, aducându-ne în faţa unei înfrângeri umilitoare.
După o vreme, evreii lumii au organizat o conferinţă la Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s-au reunit în acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei: „Îl concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. Noi, evreii lumii, lansăm aici acest ultimatum împotriva voastră!” Vă puteţi imagina ce au răspuns germanii…
Ce au făcut în această situaţie evreii ? După ce Germania refuzase să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în SUA! Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit următoarele cuvinte: „Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în cadrul afacerilor de export”. Era o realitate: două treimi din alimentele necesare Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit deci, fără export două treimi din germani ar fi pierit de foame.
În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală: „Acest boicot va fi autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă, în cadrul lui National Recovery Administration”. Vă reamintesc că aceasta era entitatea aparţinând de programul New Deal şi care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat economic.
Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe niciun raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat Made in Germany. Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că, atunci, au trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare de milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană erau, la rândul, lor boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria „Hitleriştii!” sau „Asasinii!” – aşa cum se face uneori în Sud.
Într-un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia evreiască Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta Made in Germany. Imediat magazinul a fost boicotat şi pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste.
În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic.
Evident, germanii au spus: „Cine sunt aceste persoane care declară boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne îngheţe industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva ?!”. Erau evident indignaţi. Unii au început să picteze zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal. De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui proprietar de magazin din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, pentru a face Germania să îngenuncheze şi apoi să vină să-i dicteze cine să fie premierul sau cancelarul ? Era ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp.
Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a împuşcat un diplomat german în ambasada Germaniei din Paris, germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din Germania. Astfel au apărut vitrinele sparte şi luptele de stradă şi tot ce cunoaştem.
Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul «antisemitism» (pe care-1 consider un nonsens), dar dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era responsabilitatea lor pentru izbucnirea primului război mondial şi boicotarea mondială a Germaniei. Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al doilea război mondial, pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi controlate şi era absolut necesar ca germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un război care avea să decidă odată pentru totdeauna cine va supravieţui şi cine va pieri.
În acea perioadă, trăiam în Germania şi ştiam că germanii deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă; nu exista cale de mijloc. Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să menţină o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea.
În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietică. URSS devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat seama că, „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”.
Aşa cum azi, în America, spunem „dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru”. Iar guvernul nostru cheltuieşte 84 miliarde de dolari pentru apărare. Şi apărare împotriva cui? Apărare împotriva a 40 000 de mici evrei care au luat puterea la Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut comanda în atâtea ţări ale lumii.
Ce putem face noi, azi, în pragul celui de-al treilea război mondial? Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi care ar putea fi ale fiilor noştri. Fiii dvs. ar putea fi chiar în seara aceasta chemaţi sub arme şi dvs. nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii să moară într-un război absurd ca toate războaiele. Dar cine a ştiut de asta în SUA, la vremea respectivă ? Nimeni.
Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut sigur? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut? Ceva idei aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul.
Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a lui Federal Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini. Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut.
Aşa am fost noi, americanii, atraşi în primul război mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în Europa, pentru a fi măcelăriţi! Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii de Ziua Iertării, care credeţi că este aşa de sacră pentru ei ? Eu ştiu, pentru că am fost unul din ei. Ceea ce spun nu este din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte.
În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în picioare. Această rugă scurtă se repetă de trei ori: ea se numeşte Kol Nidre. Ruga se referă la un acord pe care-1 faci în clipa aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul că orice promisiune, declaraţie sau jurământ pe care-1 vei face în următoarele 12 luni să fie nul şi neavenit. Jurământul nu va fi jurământ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea nu vor avea nici o valoare.
Cu atât mai mult, Talmudul reaminteşte evreului că ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua Iertării, îl scuteşte de respectarea lor.
Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea evreilor ? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat germanii pe loialitatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi, americanii, vom avea aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii, şi din aceleaşi motive.

sâmbătă, 17 martie 2012

INGINERII FINANCIARE AMERICANE sau ESCROCHERIILE SECOLULUI


De ce a fost creat Federal Reserve – FED (Banca centrală a SUA)?

Fragmente din cartea “CREATURA DE LA JEKYLL ISLAND”, de G. Edward Griffin


“Totul incepe cu partea guvernamentala a parteneriatului” spune G. Edward Griffin.

Despre ce parteneriat este vorba ?
“Totul incepe cu Congresul care cheltuieste in nestire. Cheltuieste mult mai multi bani decat primeste inapoi, mult peste venitul sau. Cum poate face asta? 


Pur si simplu asta se intampla. Sa presupunem ca este nevoie de un miliard de dolari, si Congresul trece pe la Trezorerie:
“Vrem un miliard de dolari”. Oficialii Trezoreriei raspund: “Probabil ca glumiti, nu sunt bani aici, ati cheltuit totul demult, tot ce am primit in taxe, ati papat de prin Martie”. Congresul spune: “Asta ne-am gandit si noi, vroiam doar sa verificam daca nu cumva a mai trimis cineva ceva”. Se sfatuiesc si le vine ideea sa imprumute niste bani. Se opresc pe la tipografia Trezoreriei unde nu se tiparesc bani dar setiparesc certificate din acelea impresionante, impopotonate, cu chenare pe margine, cu un vultur desenat in varf si un sigiliu in partea de jos pe care scrie “Obligatiune a Guvernului Statelor Unite” sau “nota” sau “bancnota”, in functie de perioada ramasapana la expirarea ei.
Tiparesc aceste harti care par deosebit de oficiale, iar apoi le ofera sectorului privat; spera ca oamenii vor dori sa imprumute bani guvernului la schimb pentru ele si multidintre ei o fac, sunt chiar nerabdatori sa faca acest lucru. De ce ? Pentru ca li s-aspus de catre agentii lor de investitie ca aceasta este cea mai solida investitie pecare o poti face. Cum asa ? Am auzit cu toti ca aceste imprumuturi sunt garantate de catre “buna credinta si bunul credit al guvernului Statelor Unite”. Oamenii nu prea au idee ce inseamna acest lucru, dar cu siguranta suna bine. As dori sa explic celor careau indoieli intelesul expresiei de mai sus.
“Buna credinta si bunul credit al guvernului Statelor Unite” inseamna ca guvernul promite solemn sa plateasca inapoi acest imprumut plus dobanda, chiar de-ar fi sa confiste in forma de taxe tot ce tu si eu avem. Ne va luat totul daca este necesar sa isi tina cuvantul. Oamenii nu realizeaza ca de fapt in final isi vor primi tot banii lor inapoi, minus un comision special pentru procesare. O multime de bani sunt imprumutati guvernului pe aceasta cale, dar niciodata suficient. Congresul are nevoie de mai mult. Dar nu trebuie sa se ingrijorese.

CUM SE NASTE UN MILIARD ?
Merg mai in josul strazii si se opresc la cladirea Sistemului Federal de Rezerve. Fed-ul îi asteapta, de aceea a fost creat. Pe cand ei intra in cladire, ofiterul Fed-ului deja si-a deschis sertarul. Scoate de acolo un carnet de check-uri si scrie un check catre Trezoreria Statelor Unite in valoare de un miliard de dolari, sau orice alta suma este nevoie. Semneaza check-ul si il da oficialului Trezoreriei. Trebuie sa ne oprim aici pentru un minut si sa punem o dubla intrebare:
De unde a luat Fed-ul miliardul de dolari pe care l-a imprumutat Trezoreriei ? Cine a pus acesti bani in contul Sistemului Federal de Rezerve?
Uimitorul raspuns este ca nu exista niciun ban in contul Sistemului Federal de Rezerve. De fapt, tehnic, nici macar nu exista un cont, exista doar un carnet de check-uri. Atat si nimic mai mult. Acel miliard de dolari “prinde viata” exact in momentul in care ofiterul semneaza check-ul. Acest proces se cheama “monetizarea datoriei”, asta este expresia pe care ti-o arunca infata. Ei doar au scris un check, un mare check de hartie. Daca tu si eu am face asta, am intra in puscarie, dar ei au voie sa o faca pentru ca Congresul asta isi doreste.

HARTII PURTATOARE DE DOBANDA !
De fapt asta este rasplata, aici este beneficiul guvernului in acest parteneriat. Asta este metoda prin care ei au acces la orice suma de bani, la orice ora, fara sa trebuiasca sa vina sa ceara platitorului de taxe, sau sa se justifice fata de el. Altfel, ei ar trebui sa se explice in fata cetateanului, sa va spuna spre exemplu ca va vor ridica taxele cu inca 3000$ anul acesta, si binenteles, daca ar face asta, alegatorii i-ar da afara prin vot destul de repede. Le convine Mecanismul pentru ca este o sursa instantanee de bani, bani pentru care nimeni nu cere explicatii.
Probabil ati observat ca au trecut multi ani de cand Congresul nu-si mai pune problema costurilor, banii nu sunt o problema. Asta pentru ca, indiferent de pret, stiu ca merg in josul strazii la Sistemul Federal de Rezerve si prin lege, ofiteru ltrebuie sa scrie un check gras si sa-l inmaneze lor.
Asta este pe scurt motivul pentru care guvernului ii place Mecanismul–access instantaneu, fara batai de cap, la orice suma de bani fara ca platitorul de taxe sa fie implicat in vreun fel. Dar cum ramane cu partea bancara ? Ei cu ce se aleg ? Aici totul devine foarte interesant. Sa ne intoarcem la check-ul de un miliard de dolari.



DRUMUL MILIARDULUI, DE LA FED SPRE ECONOMIE

Oficialul Trezoreriei depune suma in contul de check-uri al guvernului si dintr-o data computerele incep sa clicaie si arata ca acum guvernul are un depozit de un miliard de dolari, ceea ce inseamna ca poate scrie check-uri in valoare de un miliard de dolari. Incep sa faca asta numaidecat. De dragul analizei noastre, sa urmarim 100 $ din acel miliard, intr-un check pe care ei il scriu si il ofera postasului. Acesta din urma primeste check-ul de 100 $ si nici nu isi imagineaza ca acesti bani nu existau cu doua zile in urma.
Pot fi cheltuiti, nici nu i-ar pasa daca i-ai spune-o. Ii depune in contul lui personal de check-uri. Acum ne aflam in sfarsit in afara Sistemului Federalde Rezerve si a check-ului guvernamental. Ne aflam in sistemul bancar privat. Am ajuns la acea parte a parteneriatului in care este implicat cartelul. Astfel 100 $ au fost depozitati la banca locala, bancherul observa si da fuga la ghiseul unde se fac imprumuturi, deschide fereastra si spune: “Atentiune toata lumea, avem bani de imprumutat, cineva tocmai a depus 100 $”.Toti se bucura la auzul acestei vesti, deoarece acesta este motivul pentru care au venit la banca, sa imprumute bani.

CUM SE INMULTESC MILIARDELE ?
Este de asemenea un semn al sanatatii economice nationale sa fii inglodat in datorii, sa astepti cu nerabdare ca banca sa aiba bani pentru imprumuturi, sa stai la coada pentru ele. L-au auzit cu toti pe bancher si se gandesc ca 100 $ nu este totusi suficient de mult. El le spune sa nu se ingrijoreze ca poate sa le imprumute pana la 900 $ pentru acei 100 $. Cum este oare posibil ? Devine prea complicat de aceea va voi spune in termeni simpli.
Sistemul Federal de Rezerve cere bancilor sa pastreze ca rezerve nu mai mult de 10 % din depozitele pe care le au. Banca pastreaza 10 % din acei 100 $ ca rezerva, adica 10 $, si ii imprumuta primului venit 90$.
Ce face el cu acesti bani ? Vrea sa ii cheltuie deci ii depune in contul sau de check-uri. De fapt, probabil banii ajung direct acolo. Sa presupunem ca ii sunt inmanati si apoi el ii adauga contului sau. Daca ii pune acolo, este si acesta un depozit, nu-i asa ? Numai 100 $ depozit, dar 900 $ in imprumuturi si acel depozit inca este acolo. De unde au aparut cei 900 % ?
Raspunsul este acelasi: nu exista nici un ban. Acestia sunt creati exact in momentul in care imprumutul este facut. Observati diferenta, va rog, este o importanta distinctie. Cand banii sunt creati din nimic pentru guvern, ei sunt cheltuiti de guvern. Pe partea bancara, cand sunt creati iarasi din nimic nu sunt cheltuiti de catre banci, acestea ii imprumuta tie si mie, si noi ii cheltuim.
Observati va rog, de asemenea ca pentru aceste imprumuturi noi trebuie sa le platim dobanda. Ganditi-va la asta pentru un minut. Acesti bani au fost creati pe loc, din nimic si totusi ei colecteaza dobanda, ceea ce inseamna ca ei colecteaza dobanda pe nimic. Ce concept, cum de nu m-am gandit eu la asta inaintea lor ? As vrea sa fi avut un carnet magic din care sa tot scriu check-uri toata ziua, fara nici un ban, doar check-uri, sa vi le imprumut voua iar voi sa fiti suficient de fraieri sa-mi platiti dobanda pe ele.
Asa functioneaza. Acum vedeti si beneficiul cartelului bancar. De aceea este implicat in acest Sistem Federal de Rezerve, pentru a colecta dobanda pe nimic. Procesul nu se opreste aici, din pacate. Are consecinte pentru noi toti. I-am auzit pe unii spunand: “Nu-i asa ca este interesant, tipii astia chiar sunt destepti, cred ca merita sa fie bogati”. Ca si cum noi n-am fi afectati, ei s-au imbogatiti dar noi suntem OK. Ei bine, ei s-au imbogatit bine mersi, dar asta se face pe socoteala noastra, pentru ca de la noi li se transfera bogatia. Cum anume ? …..”