Loading...

miercuri, 15 aprilie 2015

intoarcerea Fiului Risipitor



Fiecare dintre noi este un “fiu” al actiunilor/trairilor sale si locurilor pe unde si-a petrecut viata …



Un “fiu risipitor” care inconstient de intreg parcursul vietii a imprastiat clipe, ore, zile, luni, ani … daca de la inceput ai vedea si “sfarsitul” poate am fi mult mai chibzuiti cu gramajoara de timp data de Dumnezeu …



Criminalul se intoarce la locul faptei; fiecare dintre noi tindem/dorim/tanjim sa ne intoarcem la locurile unde ne-am ucis visele si am neglijat bucuriile zilnice pentru planuri marete de viitor care nu se vor indeplini niciodata:
·                                               locul nasterii; parintii nu ti alegi si nici locul nasterii. Ramai cu un gand cald in suflet pentru acest loc si devi un mic “nationalist” care urmareste si sustine (cel putin mental) evolutia regiunii respective;



·                                               copilaria; pentru toti este perioada cea mai fericita. Ai totul si esti nestiutor: nu sti ce urmeaza si cat de greu este sa traiesti si prin ce chinuri treci ca sa poti sa-ti impui sa fi fericit, sa nu te compari cu nimeni, sa fi modest si cumpatat, sa te bucuri de lumina soarelui/zilei cand te trezesti, sa privesti cerul si norii, sa mirosi o floare si sa urmaresti un musuroi de furnici o zi intreaga care reprezinta pentru ele probabil 10 ani …



·                                                liceul … prima si cea mai romantica perioada de socializare; intoarcerile au loc prin aniversarile din 5 in 5 ani pana la 50; apoi nimic … nu prea mai sunt “fii risipitori” ci numai amintiri;



·                                               facultatea sau echivalentul; incercari si suplicii impuse de rigorile sociale; pentru cei de pe coclauri sau Tibet nu sunt necesare hartii/diplome. Mereu exista regretul dupa alt profil/specializare fata de cea urmata … daca eram eu … cu mintea de acum cred ca cel mai frumos este sa fi calator, cumparator (shopping-ar) s.a.m.d. adica sa faci numai ce iti face placere, ai talent/inclinatie/aptitudini. Intotdeauna apare un decalaj intre trup si suflet; trupul este uratit de timp, sufletul ramane tanar si plin de sperante/planuri/dorinte …



·                                               jobul; cat sunt sefii/bosii de rai/tampiti/perversi, dupa 40 – 50 de ani de “prestatie” te atasezi de locul respective, colegi si tot restul probabil si pe baza unui sindrom Stockholm de impacare intre calau si victima. Este perioda de maxim castig material si de pierdere/ingradire a libertatii, de acceptare a compromisurilor. Sfatul meu ??? Planificati-va/doriti-va pensionarea inaintea chiar a angajarii !!! Nu uitati axioma: "Va cheltuiti/consumati/schimbati tineretea si sanatatea ca sa faceti bani, apoi la batranete dati toti banii si tot nu recapatati sanatatea avuta …"



Intoarcerea Fiului Risipitor este expresia/materializarea dorintei fiecaruia dintre noi de a relua totul de la inceput cu evitarea erorilor/lucrurilor rele si neplacute/neimplinirilor/greselilor s.a.m.d. facute, adica o absurda incercare de a intoarce timpul sau a schimba soarta … la inceput fiecare avem timp si sanatate si minte/experienta/profunzime/discernamant/judecata putinele si superficiale … apoi scoala vietii ne maturizeaza si mareste profunzimea, ne creste puterea de evaluare si capacitatea de manageriat a complexelor probleme ale vietii in interconectivitatea cu familia si societatea dar timpul a cam trecut, sanatatea s-a subrezit iremediabil si intreaga enciclopedie mentala nu mai ajungi sa o utilizezi; apare inevitabil dorinta de transfer a intelepciunii la copii si nepoti (vai de cei fara rude/urmasi: mor “bogati” striviti de propria “avere” dobandita aiurea; la ce bun sa fi trait ???).



Uneori destinul ne trimite semne, de unele tinem cont, insa, pe majoritatea le ignoram din simplu fapt ca … nu credem in existenta acestuia.
Deci care este destinul oricaruia dintre noi – fiu risipitor ???

INTOARCEREA !!!



Geneza 3:19: "În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce".

joi, 9 aprilie 2015

MAREA cea mare/infinita si trecuta/moarta/neagra …




Dupa treapta de la clasa 7-a si intrarea in liceu, in vacanta care a urmat s-a luat „marea” hotarare sa mergem la MARE; era si o aventura si o „mare” realizare … mergeam in regim de „pe cont propriu”.
Plecarea era o rasplata pentru treapta trecuta care nu reprezenta mare lucru pentru colegii mei; pentru mine a fost o izbanda avand in vedere ca avusesem un grav accident cu bicicleta imprumutata de la bunul meu coleg si prieten Crinel Vartolomei (mai tarziu vestit si cunoscut chirurg, plecat dintre noi la numai 61 de ani in urma unui stop cardiac; Dumnezeu sa-l odihneasca !). Accidentul s-a soldat cu o comotie cerebrala pentru care statusem internat vreo trei saptamani la Spitalul Militar si treapta am sustinut-o toamna cu restantierii/neadmisii/picatii si neprezentatii din vara … cred ca tot de atunci am ramas, uneori/cateodata, „cazut in cap” …

Deci vara lu’ 1961:
Ajungem seara la Bucuresti, ne cazam la un hotel de langa Gara de Nord - Marea Neagra (vis-a-vis de cinematograful Dacia de pe Grivita; amanuntele mi-au ramas, prin unicitatea lor, intiparite in memorie si mi s-au definitivat apoi cand am venit in 1964 la facultate la Institutul Politehnic chiar la Polizu). Sus era hotelul si jos era o gradina de vara; am coborat sa cinam dar mamei nu i-a facut o impresie prea buna localul si ne-am dus la un restaurant pe Duca pe langa viitorul magazin Sora de mai tarziu.
Dimineata am savurat cate o oranjata la pahar „mare” de sticla (inca nu aparusera consumabilele de unica folosinta din plastic !); apa de robinet se amesteca cu niste granule portocalii care ramaneau pe fundul paharului, dar inca probabil nu aparusera „E”-urile caci nu am auzit sa fi murit cineva. Chiar era o bautura gustoasa si racoritoare; de la un magazin de lux si unicate realizat intr-o ladita din lemn, cu rafturi de lustruit pantofi, ne-am dotat cu cate o pereche de ochelari „originali” de soare realizati din niste lentile de plastic prinse pe o rama de sarma nichelata – evident de unica folosinta.
Ajungem la Constanta (evident gara veche) si suntem preluati de un hotelier ambulant care ni s-a parut mai curatel si mai ne-bronzat (realitatea ca toti locuitorii litoralului erau cam bronzati; peste ani am constat, fara sa jignesc pe nimeni, ca si locuitorii de pe langa Ploiesti sunt mai brumarii probabil de la vant si clima), care ne-a ajutat si la cele doua bagaje.
„Hotelul” era undeva pe langa port/santier naval (?; in fundal, in departare, se zareau  ceva macarale si lumini de la aparate de sudat); o casa care se sprijinea pe niste coceni de floarea soarelui si stalpi metalici cu o retea de sarma pentru cresterea vitei de vie, cu ferestre scorojite dar cu gratii metalice si care nu avea tavan lasand sa se vada direct un acoperis rosu de tabla. De la sine inteles ca mama a hotarat pe loc sa renuntam si sa ne reintoarcem la gara; pe drum am gasit un hotel mic, gri, prapadit. Nu retin nimic din interiorul acestuia decat o scara spiralata puchinoasa pe care s-a angajat plin si gata de orice sacrificiu – tata. Am lasat cele doua valize (mandria familiei, din piele de vitel si protejate cu huse verzi de doc/foaie de cort, cu coltare tot din piele) in camera si ne-am indreptat spre „MARE” …
Am fost mirat nu de marea cea albastra/negra ci de lacrimile mamei; prin forta lucrurilor nu mai fusese pana atunci la Constanta si deci era, ca si in cazul meu, prima data cand vedea marea … acum inteleg perfect acele lacrimi de emotie si regret; si mie imi dau lacrimile la gandul ca, prin forta lucrurilor, poate/mai mult ca sigur nu am sa mai vad niciodata marea …
…………………………………………………………………………………………………..
Anul doi de facultate se termina in vara lui 1966 cu rezultate remarcabile la invatatura; de frica „picatului” intotdeauna invatam mai mult decat trebuia pentru un cinci de trecere. Un lucru bun intr-un fel pentru ca apoi am avut si o bursa republicana Gheorghe-Gheorghiu Dej (de 850 lei pe luna; cartela la cantina costa 270, cazarea la camin 30 lei s.a.m.d.) care mi-a permis sa nu scap niciun spectacol de teatru alaturi de prietenul meu Titus, venit la facultate din „productie” si dupa un an de seminar la Sibiu. Mai mare ca mine cu 6 ani, Titus era constient ca studentia este o sansa a trairii tineretii („ai noştri tineri la Paris învaţă …”) si era obsedat ca peste 2 – 3 ani va veni momentul parasirii Bucurestiului; alaturi de el am invatat sa simt/gandesc „viata ca o prada”. Revin la vara 1966: prin U.A.S.C. prind bilet in tabara la Costinesti, astfel ca impreuna cu Rodica aveam un cap de pod pe litoral.



Rodica studenta la medicina la Cluj va face si ea rost de bilete fie la tabara studenteasca de la Costinesti fie bilet de 18 zile la tratament la Techirghiol; in fiecare an unul dintre noi avea bilet in tabara si completam cu o cazare la Dna Vera – angajata /salariata la tabara si localnica care avea gospodaria undeva pe langa mica si cocheta gara a statiunii, impreuna cu colegi de facultate de la Bucuresti sau Cluj sau fosti colegi sibieni de liceu (facand acelasi liceu cu Rodica, aveam colegi numai sibieni). Titus s-a atasat de Schitu, dar asta nu ne impiedica sa fim zile intregi impreuna. Biletul il utilizam la cantina taberei (inca nu exista hotelul Forum !) unde Dna Vera ne mai facea rost de o cartela. Mai tarziu s-au deschis doua terase cu autoserviri chiar in centru; dupa cele doua saptamani ale biletului, stateam la Dna Vera, „pe cont propriu”, pana tarziu, in septembrie, cand se inchideau autoservirile si venea oarecum frigul …



 …………………………………………………………………………………………………….
Marea si Costinesti; tineretea si timpul care se asterneau inaintea nostra. Valurile care se spargeau de stabilopozi si stelele pe care le urmaream noaptea stand culcati pe nisipul inca fierbinte. Muzica si dansul care se auzeau de la estrada de la cantina din deal sau gradina de vara de langa monumentul X de la intrarea in tabara. Toate formau MAREA, marea tinerete care a trecut/sfarsit ca orice lucru bun/minunat pe lumea aceasta …



……………………………………………………………………………………………………
Inca tineri si plini de speranta, casatoriti, trecem de Costinesti si ne oprim la Cap Aurora – noua stea a litoralului putin frecventata din cauza stancilor care blocau accesul la apa si valuri; noua ne placea: liniste, faleza, briza si plimbari …



Primul an am fost cu Andruta; Alina era pe drum in burtica la Rodica … Eram cazati la Rubin; Andra avea probleme cu dintii de lapte pe care Rodica si nimeni nu aveau cum sa le rezolve si „aline” … Intr-o dupa masa ca sa nu deranjam vecinii cu plansul Andrutei scancit si interminabil am iesit cu ea in brate (inca nu putea sa mearga desi avea 3 anisori !) si m-am dus pe malul marii in spatele unui teren de volei. O leganam si ii sarutam ochisorii negri ca doua mure; cu manuta cu pernite imi lua aratatorul si mi-l ducea la gurita ei … mi-a venit ideea sa-i suflu in gurita … aerul mai rece ii facea bine si o calma … pentru scurte momente atipea si nu mai scancea … o leganam si vantul imi usca lacrimile pe obraz … MAREA se zbatea neputincioasa asistand la marea noastra durere … apoi Dumnezeu ne-a dat-o pe Alina ca sa ne „aline” durerea !
……………………………………………………………………………………………………
Cu arme, bagaje si cei doi ingerasi ne mutam la Mangalia in apartamentul de vacanta al Puitei … alta perioada (ultima !!!) de fericire la MARE si vacanta !
…………………………………………………………………………………………………..
Ca orice pe lumea asta, totul are un sfarsit; TIMP-ul distruge/consuma TOT-ul; s-a terminat si cu MAREA !!!
Au ramas amintirile, pozele cu maimutica Cici („Alo, alo … dragi parinti nu dati banii pe prostii … faceti poze la copii !!! Cici – Cici maimutica frumusica – face hop si iese poza aurita !!!” s.a.m.d.) si regretele …



…………………………………………………………………………………………………
Ca orice pe lumea asta, totul are un sfarsit; TIMP-ul distruge/consuma TOT-ul; s-a terminat si cu MAREA !!! … scancesc: vreau la MARE; macar o zi ! … zice Rodica: liber ! cand ??? uiti ca maine Anisia are …, Alex zis Nicolas se duce la …, Tudor trebuie sa faca …, si Tu ? Cum o sa ajungi pana acolo cu durerile tale ??? s.a.m.d. …
… ramane MAREA si marea intrebare:

ŞI CÂT SĂ MAI AŞTEPT ?



de Elyanna Dorina Omota

(01.03.2015)




De ce mă laşi să-ngheţ pe ram de dor iubite ?
De ce-mi pui rouă-nsângerată pe obraz ?
Îmi mor pe buze arse, sute de cuvinte,
Iar tu nu eşti, să-mi faci lumină-tristul azi !
Fluturi se-ntorc şi înfloresc din nou petale,
E primăvară peste tot dar nu şi-n noi,
Iar amintirea ta mă doare tot mai tare,
De ce nu vi ? De ce nu suntem doi ?
În verde crud şi-n alb e floarea de cais
Şi peste tot se-aud privighetori cântând,
În mine însă neaua disperării-a nins






Şi-un marş funebru-mi fură orice gând !
Şi cât să mai aştept ? Şi cât să mai visez ! ?
Şi cât să mai adun clipele dintr-un ieri ?
Nu văd vreun rost în suflet să păstrez,
Visul pierdut în MAREA, de lacrimi şi tăceri !


miercuri, 8 aprilie 2015

ultimul meu „miel”





Se apropie Sfintele Pasti. La fel ca Revelionul este un moment/ocazie de reculegere/trecere in revista/analiza a realizarilor si neimplinirilor. Bucuros/optimist ca am prins-o si o traiesc – trist si cu pareri de rau ca a mai trecut un an si am mai avansat un metru spre plecare/sfarsit.
Merg cu greutate; din ce in ce mai greu din cauza durerilor articulare de nedescris. Picioarele mele parca sunt senile/planetare ale unor vehicole deja casate/scoase din uz/dezmembrate … merg cu greutate si cand sunt cuser/O.K. cu mansarda/unitatea centrala de comanda si control ar trebui sa ma bucur ca inca mai pot merge; intotdeauna, conform legilor lui Murphy, se merge/ajunge din rau in mai rau. Adica acum e bine si parfum …
Evident/de la sine inteles ca targetul/scopul este mielul traditional; bun/savuros gastronomic si datator/insuflator de speranta/optimism ca sacrificiul lui Isus ne salveaza/izbaveste, cat de cat, in general si pe noi, si in particular, in special, pe mine.

Brusc ma musca un gand negru: daca o fi sa fie ultimul meu miel” ???



Primul … cat de minunat este; un inceput cu o continuare. Ori cum o fi – mai urmeaza” ! Prima zi – cand te nasti, primul an – cand pasesti in viata, prima zi de scoala – cand incepi instructia/cunoasterea/invatatul fara de sfarsit, cu multe parti/capitole inutile si cu paradoxul ca cu cat stii mai multe cu atat esti mai coplesit de cele ne-stiute ! Urmeaza prima iubire/deziluzie/ura, si toate cele specifice omului, care toate sunt un sir Indian cu un INCEPUT !
Ultimul … cat de inspaimantator este; un sfarsit si NIMIC ! Paradoxul consta in faptul ca esti ingrozit de o stare pe care de fapt nu o ai inca/nu o simti/nu o traiesti … mort esti intangibil/de neatins de toate relele/urat-urile lumesti. E rau dar si bine: scapi de tot; si totusi parca nu te induri/nu te grabesti/nu te hotarasti sa scapi ...
Chiar si cu bolile cele mai cumplite stai si astepti: CE ??? Pai sa mai prinzi o clipa, o zi, o suflare, o lumina … putini care au curajul/vointa/hotararea sa roteasca comutatorul, gest/actiune specifice/attribute numai Creatorului !!!
Traiesc, oricum supravietuiesc, ma tarai sau alerg, ma bucur sau plang, sunt fericit sau nefericit si totusi …

Brusc ma musca un gand negru: daca o fi sa fie ultimul meu miel” ???



ULTIMUL TREN IN DOI


de Elyanna Dorina Omota
(07.09.2014)

Stau singură pe o bancă în peronul vieţii
Aşteptând să sosească ultimul meu tren.
Bagaj am numai amintirea tinereţii,
Iar visele le ţin ascunse-ntr-un poem.
Aştept scriind tăceri cu praf de vânt,
Tăceri ce ard de atâta dor pe al meu gând.
Peronul gării s-a umplut cu mii de fluturi,
Ce zboară-n dans de aripi şi săruturi.
Clepsidra se învârte şi mă duce înapoi,
Acolo unde visele erau încă în doi.
Şi ştiu acum că nu, nu-i prea târziu,
Ca să uităm tot ce-a durut şi ce a fost pustiu ...
Şi împreună pe băncuţa din peronul vieţii
Vom aştepta sosirea ultimului tren,
Zâmbind înspre amintirea tinereţii
Din toamna dulce a dorului etern ...