duminică, 12 august 2012

Santinela

…. am deschis ochii ? ……. e noapte ? realizez că am o mască pe faţă; simt că respir cu greutate …. picături reci îmi cad pe faţă, ochi; îmi provoacă o teribilă mâncărime …. din păcate numai capul îmi era viu; restul trupului nu-l simţeam … sub nas cred că am o mustaţă de ace fine de gheaţă …. gura îmi este uscată; respir pe gură, dar parcă nu pot înghiţi … am un gust ciudat amar şi parfumat, dar cunoscut; ce să fie ? Ahhhh, da - este aroma de migdală; îmi amintesc: alarmă … întotdeauna gustul ăsta îmi apărea înaintea leşinului; urgent trebuie să mă apuc/sprijin de un obiect sau să mă las în jos singurel şi cu încetul, de bună voie şi nesilit de nimeni, ca să nu păţesc ceva în timpul căzăturii ….

Da ! indiscutabil este miros de medicină, de spital: spirt, clorură de var, eugenol; un miros înţepător de clor, lichid de curăţat geamurile, de proaspăt, inconfundabil … masca, da masca era de oxigen … rotesc ochii: sunt într-un pat, într-o rozetă în jurul unui turnuleţ cu aparate, cu beculeţe, diode şi furtunaşe … evident trebuie să fiu într-o reanimare … am un gust amar de cianură; nu şi da … este aroma de migdală …. alarmă …

Deschid ochii; nişte tipi în halate albe sunt în jurul meu … sunt doctori ! Unul dintre ei, înalt şi părul grizonat, uşor ondulat/buclat, îmi plimbă palma în faţa ochilor … m-am „prins”: test dacă sunt viu şi conştientizez momentul … încep să-mi joc ochii ca un drac: stânga/dreapta, jos/sus …ş.a.m.d. ….
 … îmi ţine ochi deschişi cu forţa, cu două degete uscăţive şi ferme …
-         Domnule pacient, dacă înţelegi ce-ţi spun, clipeşte din ochi !
…. încep să clipesc în disperare …
-         Domnule Ofiţer … Sunt Profesorul Bârsan … Sunteţi la Institutul Inimii din Cluj … aţi avut o plagă înjunghiată îngrozitoare … baioneta a trecut pe lângă inimă şi s-a oprit în butonul aortic … aţi avut o şansă extraordinară … v-am extirpat plămânul stâng … împreună cu colegul Scridon … operaţia a fost un succes ! … acum totul depinde numai de Dvs. … Domnule Ofiţer pentru noi sunteţi un Erou ! … Dumnezeu să Vă aibă în pază ! ….
… am un gust ciudat amar şi parfumat, dar cunoscut; ce să fie ? Ahhhh, da - este aroma de migdală; îmi amintesc: alarmă … întotdeauna gustul ăsta îmi apărea înaintea leşinului; urgentă !!!! Lasă dracului acum leşinul !!!!! …. rescue. rescue, rescue …. NU – resetare ! Filmul, filmul ! … quickly/rapidly şi fast/briskly
Deci filmul … slowly backidle …. step by step … stop CLIPA !!!

Deci …  eram SANTINELĂ !
Costineşti … Primăvara de la Praga … în corturi militare, turişti cehi şi polonezi veniţi probabil prin sindicat cu camioanele de la uzinele din ţările lor trăiesc direct şi pe viu drama intervenţiei trupelor tratatului de la Varşovia … se asculta în draci şi pe faţă Europa Liberă … în centrul atenţiei era Marin Tarangul, bravul meu vecin de la Sibiu … îl sorbeam din priviri şi eram mândru de „vecinătatea” din adolescenţă … urmează Şcoala de Ofiţeri în Rezervă nr. …., U.M. 0115X …, Str. Acvilei nr. 30, … comandantul colonel Tărnăuceanu … nimerisem la bateria Ingineri Artilerie – comandant maior Gorgan, veşnic acru şi schimonosit de dureri gastrice (de ulcer ?!?) … pluton – comandant Nica, un civil nevinovat ajuns nu ştiu cum în armată (cu drag am dat fiecare câte 10 lei să-I cadorisim la sfârşit un stilou Kaveko cu peniţă de aur) şi adjunct de comandant colegul nostru Aurite Traian, viitor decan la T.C.M.-ul de la Politehnică (ca răutate, pe lângă calităţile incontestabile, numirea ar fi fost determinată şi faptul ca tatăl D.S. era ofiţer de Stat Major !!!) …
Pentru logica relatării/firul roşu al evocărilor, să mai amintim de maiorul Enache – comandantul trupei auxiliare a şcolii (poreclit de noi Marele Blond, după celebrul film cu “nai” din acele vremuri; era venit de la batalionul disciplinar: găsise la popotă doi soldaţi care consumau lapte din raţia elevilor şi îi pălmuise. Nenorocul lui că unul dintre ei era ruda nu ştiu cui …), plutonierul Dumitrache cu magazia de efecte şi lăzile de muniţie, colonelul Codruţ – comandantul pe linei de armă de la Marele Stat Major, spilcuit, cu pantaloni cu vipuşcă roşie de general (nu neagră – de artilerie !) şi chipiu pe comandă cu dublu şnur galben de frunze de stejar; absolvent de academia Frunze şi care nu scăpa ocazie să se lamenteze că este căsătorit cu o rusoaică şi că din acest motiv nu este pe „creanga militară/level-ului cazon” corespunzătoare meritelor lui !
Eram în stare de semialarmă; zilnic curăţam de vaselină tuburile de alamă de obuzier şi aeriseam săculeţii cu macaroanele de trotil, galbene-verzulii … automatele AKM de Cugir ne erau agăţate de piciorul paturilor suprapuse şi Dumitrache ne pusese să ne umplem fiecare câte trei încărcătoare cu cartuşe de 6,72 mm, care ni le-ar fi împărţit la o adică …

… Apare o preţioasă parfumată şi pudrată, care cu nasul deviat să evite miasma, îmi ia în mânuţa înmănuşată cu latex puţa, o priveşte preţ de o clipă plina de oroare şi dezgust de scârbă şi cu o mişcare bruscă smulge sonda … noroc că a şi plecat ca să nu aibă satisfacţia dezastrului produs … apar două baborniţe cu o fiolă de xilină/novocaină şi altă sondă, după grosime – probabil fie românească, fie din rezerva din primul război mondial. Una îmi ia puţa şi o ţine pe verticală ca şi capul curcanului când i se dă forţat mâncare, iar cealaltă după ce se udă pe degete cu anestezicul, începe „forajul” cu sonda … apuc să simt că simt mirosul de migdale …

Evident că facem şi instrucţie de front cu muniţie adevărată; intrăm în poligon:
-         grupă în lanţ de trăgători – marş !
-         cu automatul înainte – culcat !
-         înălţătorul pe gradaţia 450 şi pârghia de cadenţă pe „foc individual” – executaţi !
-         trăgători atenţie la mine ! Armaţi ! (paroxismul stării de „glonţ pe ţevă” !)
-         ţinta „piept” – ochiţi !
-         -FOC !
Văd şi acum momente amuzante:
§         comandantul bateriei, maiorul Gorgan - cu mutra mereu chinuită de dureri absconse, mormăia: „nu risipiţi muniţia … un cartuş de automat costă ţara 16 lei, unul de carabină ….”;
§         un coleg blond şi răsfăţat (ceva nepot de ministru adjunct care primise o permisie spre Bucureşti pentru a grăbi achitarea unei facturi a şcolii !), se întoarce în timpul tragerii cu automatul înapoia liniei de tragere, spre staff-ul şcolii şi scheaună: „mi s-a blocat automatul” (după tragere şi recul, închizătorul nu a mai aruncat cămaşa cartuşului !); nu aţi crede cum bravii şi bătrânii colonei s-au aruncat pe burtă ca la o adevărată comandă „avioane !”. Evident că dificila fază a rezolvat-o Marele Blond; fără să clipească şi să ezite, a făcut un salt instantaneu în trei paşi şi cu bocancul în volei i-a zburat automatul din braţele nepriceputului;
§         alt coleg trage în vânt cele 15 cartuşe lăsând virgine ţintele mari ca vaca şi se justifică cu vocea tare: „automatul nu are cătarea calibrată !”; comandantul şcolii – colonelul Tărnăuceanu mormăie veşnic ameninţător şi nemulţumit de subordonaţi, aşa cum îi stă bine oricărui boss: „armurier !” şi se uită pe sub cozorocul chipiului spre Marele Blond. Acesta, numai în veston (din respect şi solidaritate cu noi, cu tot gerul năpraznic, nu purta mantaua !), se duce ia automatul împricinatului, schimbă încărcătorul gol cu altul plin cu cele 15 cartuşe de la un elev care aştepta să intre în linia de tragere şi comandă: „servant – ţinta [cap] (era ţinta cea mai mică !) şi viteza maximă de apariţie şi cadenţă!”. Cu automatul la şold, execută foc cu foc toate ţintele, scoate încărcătorul, se duce în faţa colonelului comandant şi aruncă automatul de pământ: „acesta este automatul şi acesta este soldatul !”. Noi rămânem peşti, cu izmenele ude şi colonelul ordonă aghiotantului: „maiorul Enache - 3 zile carceră !”;
§         legat de asta, să mai menţionez faptul ca din cele 5 cartuşe trase cu pistolul Carpaţi (sau TT - ?), în ţinta picioare, la cca. 30 metrii distanţă, nu am găurit ziarul pus pe ea; ca mine au fost majoritatea colegilor ! Aşa că filmele cu John Wayne – rămân filme cu trucuri şi cascadorii !
§         la carabină era modelul 1918 şi varianta de semiautomată cu 6 cartuşe cehoslovacă Z.B.-u (model 1924, calibru 7,92 mm) ! Pentru mine, la 2 din 6 cartuşe trase, s-a adeverit postulatul că la 2000/3000 metrii, carabina este net superioară automatului; evident că nu am respectat instrucţiunile şi reculul deosebit de puternic era să-mi rupă clavicula. Neplăcută a fost şi surpriza manevrabilităţii/greutăţii; mămică, trebuia să mănânci sănătos dimineaţa ca să te poţi juca cu ea !
„Orgasmul final” a fost dat de participarea la regala de la Cinciş, undeva spre Făgăraş, la cel mai mare poligon naţional de infanterie şi artilerie statică şi motorizată; după spusele „contabilului” de maior Gorgan, „petrecerea” a fost de peste 3 miloane lei, deci cu mult deasupra chiloţeilor Monei Columbenu sau Zăvorancei junioare. Erau prezente toate şcolile de ofiţeri în rezervă, cu ateliere în care se prezentau la staţie de amplificare fiecare tip de gură de foc şi apoi urma execuţia; rămân neuitate cele 3 conserve de cârnaţi cu fasole, tocăniţă cu costiţă, orez/pilaf cu jumeri (?!?) şi 10 pesmeţi – lot 1942 !
Rămân memorabile/de antologie, rachetele antitanc ruseşti (cu fir metalic desfăşurat dintr-o bobină din ampenaj şi care erau dirijate de operatori cu minim antrenament de 300 ore şi care urmăreau ţinta = macheta de tanc, indiferent de viteza şi poziţia acestei, modificată de tractarea prin cablu metalic !), katiuşele cu 36 tuburi lansatoare cu vuietul lor de coşmar, aruncătoarele de flăcări cu limbile de 20 – 30 metrii de foc şi iad (ruseşti cu produse petroliere, germane cu gaze lichefiate şi americane cu napalm !) care făceau să ardă pământul gol minute în şir după executarea focului. Am asistat şi la tragerea cu tunurile fără recul (ţevi portabile cu proiectile reactive), care atunci reprezentau „cireşele” torturilor vietnameze şi la final, o iluminare nocturnă „di giorno”cu paraşute cu bidoane de pulberi de aluminiu-magneziu, când vedeam firul de iarbă la 3 - 6 km …

După plămâni urmează neurologia cu Dna Conf. dr. Tiu Cristina, doppler-e color cervicale şi vasculare; rămân cu picioarele amorţite şi insensibile, necoordonate, care loveau toate picioarele de scaune şi mese de prin casă. Mâna dreaptă este „moartă” – ca la poker ! Cu mâna stângă o manevrez şi îmi fac totuşi oarece treabă cu ea; putea fi şi mai rău !

Pe lângă alte subţirimi şi delicateţuri, începem să facem de gardă; singura mângâiere, instructajul ni-l face maiorul Enache. Cu toţii eram de acord că dacă ar fi venit din străinătate pentru recrutarea de mercenari pe valută (era la mare căutare valuta pentru achitarea datoriilor externe !), Marele Blond ar fi primit cu uşurinţă un post de comandor în Legiunea Franceză.
Ni se face instructajul,  ca o fişă a postului ! Perimetrul de bază era aşa numitul Fortul 13, cu postul nr. 3, depozitul judeţean de combustibil cu sute de butoaie de 200 l de benzină şi motorină pentru regimentul mecanizat de tancuri şi transportoare.
Consemn de gardă şi post: depăşirea primului gard de sârmă ghimpată, somaţie verbală de avertisment (STAI că TRAG !) şi un foc de intimidare în plan vertical ! Tentativa şi acţiunea de escaladare a celui de-al doilea gard de sârmă ghimpată – foc de nimicire şi neutralizare ! Alarmarea gărzii se execută prin telefon, suflat cu forţă şi talent în fluier sau verbal, prin strigăte inteligibile şi ferme: „gardă, postul X – este atacat !
Schimbarea gărzii era de râsul curcilor: se apropia patrula cu caporalul de serviciu de santinelă din post; somaţie verbală: „STAI – luminează-ţi faţa ! Parola !!!” De antologie: noi eram 3 – 4 bucureşteni şi restul numai braşoveni; într-o noapte, sentinela somează „Stai – Parola”. Caporalul zice: „Mă Mache eşti tâmpit ?!? (ei buni colegi şi amici !); am uitat să mă uit în registru de gardă după parolă !” (care se schimba la fiecare 24 de ore !). Apoi, ultimul din patrulă făcea 180 de grade şi asigura perimetru, iar santinela raporta: „tov. Caporal – şef patrulă, în timpul serviciului meu nu s-a întâmplat nimic deosebit; raportează elev ….”
Iarnă cumplită, cu zăpada care scârţâia sub „mocasinii” de pâslă traşi peste bocanci (un fel de apreschiuri, probabil utilizaţi şi în Siberia !); numai în veston, cu brâul plin de auxiliare: gentuţa cu masca de gaze, lopăţica pentru săpat gropiţa de tragere şi adăpostire, portul cu 2 încărcătoare cu câte 36 cartuşe de război (unul era montat la automat), baioneta cu tocul metalic, un fes divers colorat şi casca metalică, mânuşi albe de bumbac şi un fluier cu şnur slinos. Gerul era atât de aspru că ţi se lipeau buzele sau degetele goale de fierul automatului; discret se mai putea pune un fular pe sub veston, iar în sânul acestuia se depozitau pachete de biscuiţi şi triunghiuri de brânză topită achiziţionate de la bufetul din incintă unităţii !
Postul 3 la Fortul 13 avea o chiţimie de turnuleţ/gheretuţă din 4 scânduri, cu o scară cu 19 trepte şi un telefon de campanie cu baterie cu azotat şi magnetou cu pârghie, cuplat la un panou în camera de gardă; dacă învârteai cu nădejde pârghiuţa, se aprindea un beculeţ pe acest panou şi în zilele cu noroc şi soare, chiar puteai să comunici cu operatorul de serviciu. Evident că era şi un bec chior agăţat în vârful acoperişului spart; cu pâslarii nu mai puteai urca scara căci nu mai intra spiţul încălţării între scândurelele treptelor.
În noaptea fatală, cum am eu baftă în viaţă, nimeresc „cel mai iubit” cart, între 24/00 şi 3; zăpada scânteia orbitor şi după cercul luminat de 30 de metrii ai becului gălbior, nu prea vedeai mare lucru; fiecare obiect lăsa o umbră înfricoşătoare şi fiecare câine rătăcit mă făcea să-mi tremure dinţii în gură … sau poate dârdâiam de frig ?!?
…. picoteam şi visam … făceam du-te/vino, cu întoarceri neaşteptate ca să-mi surprind umbra …
Dumnezeule, o siluetă, între gardurile de sârmă ghimpată, dă colţul şi se îndreaptă spre mine …
Scot disperat mânuşile, pun pârghia de cadenţă pe „foc individual” şi armez: „glonţ pe ţeavă !” E sigur că nu visez; individul se mărea ca şi contur şi continua să se apropie !!!
Vreau să-mi bag fluierul în gură, dar nu-l găsesc; probabil cu glasul răguşit, răcnesc: „STAI că TRAG – luminează-ţi faţa – PAROLA !”
Sunt situaţii în viaţă când în zecimi de secundă, creierul face mii de operaţii; acum şi eu mă gândeam febril care este oare parola valabilă pentru noaptea asta …
… la 30 de metrii, intrusul intră în cercul de lumină şi stupoare totală … clipe lungii dar scurte, rămân interzis … colonelul Codruţ, fără pantalonii lui cu vipuşcă roşie şi chipiu strălucitor, pe comandă, cu dublă banderolă galbenă de frunze de stejar …
… costum de camuflaj, beretă cochetă neagră, banderolă tricoloră pe o mână, bocanci cafenii cu carâmb înalt de paraşutist, automat AKM cu pat metalic şi o cărămidă neagră cu fire, pe care am identificat-o a fi o staţie de radio tip R-112 de pe tanc (nu existau atunci nici telefoane mobile şi nici cochetele Walkie-Talkie de acum !) …
Încercam să-mi amintesc instructajul şi consemnul de gardă; mă blestemam că nu îl ascultasem atent pe Enache … colonelul era superior pe linie de armă şi deci cam avea dublă prioritate de dreapta” … sau de stânga” ?!? … dar unde este caporalul - şeful gărzii ???
… cred că îmi cam tremurau genunchii … tipul zice: soldat – inspecţie şi control post de gardă; pe loc repaus !” …
Revăd filmul cu Dan Nuţu, cu scenariul scris de Titus Popovici, adaptare după o nuvelă, de nu ştiu acum, ce clasic … el era terist (N.B., t.r. = termen redus) ca şi mine, mare jucător de poker, care după nopţile albe dormea chiar şi în postul de santinelă … Moş Teacă – plutonierul, îl bănuia că-i onorează/vizitează” nevasta … se duce în plină noapte la Dănuţ, când ăsta era de santinelă şi dormea, îi fură uşor închizătorul carabinei, revine cu zgomot: soldat – inspecţie şi control post de gardă; pe loc repaus !” … Dănuţ nu se pierde, somează şi vrea să execute armarea şi „glonţ pe ţeavă !” … evident că fără închizător – nimic şi plutonierul, îngrăşat cu satisfacţia prostului, îl bagă, nu ştiu câte zile, la bulău ! …. trece timpul, Dănuţ intră din nou în gardă, cu lecţia învăţată căci era totuşi ofiţer nu răcan tâmpit, pune în sânul tunicii un închizător de rezervă luat de la puşcociul unui coleg … bis şi repetition scena cu furatul obiectului şi revenirea idiotului cu scandalul de rigoare … Dănuţul nostru montează închizătorul de rezervă, somează: „STAI că TRAG !” Moşu’ rânjeşte şi dă comanda: „Hai trage !” … Dănuţ – TRAGE ! …

Filmul ca filmul … ce faci tu – Dănuţul de mine cu colonelul ???
Repet tâmp şi disperat: „STAI că TRAG – luminează-ţi faţa – PAROLA !”
Mi se pare că îndreaptă automatul spre mine; lucrurile se precipită ! Execut un foc vertical - de avertizare !
Simpt în spatele meu mişcare; aud clar clinketul de tăiere al sârmei ghimpate din gard !
Mă jucasem cu Năiţă, colegul de pat – de fapt îl chema Florin Marinescu, o după amiază întreagă, cu baioneta şi teaca sa metalică, tăind/secţionând sârmă înfăşurată pe trunchiul unui pui de salcâm; acum disting zbârnâitul corzii de sârmă, eliberată prin tăiere … cu coada ochiului, zăresc, în spatele meu, umbre în mişcare …
… pun pârghia de cadenţă pe „foc automat” şi … simt o izbitură puternică în spate, care mă dezechilibrează … vreau să urlu şi să ţip: „PATRULĂ – postul 3 ATACAT !” … nu ştiu dacă am apucat să execut sau nu … ştiu precis şi absolut sigur – că am apăsat cu forţă şi conştient pe trăgaci, pentru că am simţit reculul sacadat şi mi-am dat comanda să-mi întăresc strânsoarea şi să nu scap automatul din braţe …

Puiţa – draga mea cumnată, curtată în tinereţe de Prof. Lucan, mă internează apoi la clinica acestuia pentru reparaţii în continuare … iniţial, profesorul zice că mă duce în Italia, dar între timp – fondul Libertatea se păpase. Mă „făţuieşte” cu laser pe la părţile/zonele bărbăteşti pe care le are fiecare Macho Man care se respectă … De faţă cu iubita de cumnată, mă ciupeşte cu două degete de obraz şi mă dojeneşte părinteşte: „viteazule, facem asta ca să nu te mai pişi pe bocanci ! Cu fututul va rămâne tot ca înainte !” .. îmi pune apoi, civilizat cu anestezie, sonda şi mă programează peste o lună la control.
Cu această ocazie cunosc acum pe viitorul şi respectabilul Eugen Albu – consacratul epigramist de mai târziu; în loc de morfină pe branula din spinare, îmi recomandă un groggy surogat, dintr-o jumătate de vin pelin, în care la fiert să adaug un plic de sămânţă de cânepă, un plic de sămânţă de mac şi un plic de pulbere de scorţişoară.
Tot D.S. mă spurcă cu reţeta şoc şi urgenţă, de 200 ml alcool de alb de 94 grade şi un deget de glucoză de la punguţa de perfuzii; cum vă spuneam, mâna dreaptă îmi este inertă. Servesc medicamentul” cu mâna stângă, încă nesigură în manipulări şi mişcare; draga de Rodica, când îmi vede inevitabil mâna tremurând, mă alintă: alcoolic-ule !”
Fix la o lună, la ora 22 urc în vagonul de dormit spre Cluj; bănuiţi deja că la o jumătate de oră, mi se blochează = se înfundă – sonda !
În cuşetă eram cu un student străin, iranian sau irakian; durerile depăşesc pe cele de criză renală sau naştere … încerc eu cu franceza de la mămica, căci încă nu consumam engleza de calculator: „S'il vous plaît ... Je suis très malade ... J'ai beaucoup de douleur ... Un couteau, s'il vous plaît ... Un couteau, un couteau ... fac semnul de deschidere a unui briceag … aider à ... ” şi alte asemenea; tipul - nimic şi pass ! Ori nu mă înţelegea, ori ştia că nu are la el decât batoane de trotil … trecem de Teiuş (sau Aiud ?) şi simt că gheara durerii îmi smulge jumătatea de jos a trupului … iau al 6 şi ultimul Tramadol … gura iască şi cap năuc … cred că ochii îmi erau injectaţi ca la câinele turbat şi credeam sincer ca a venit finalul …
Mă concentrez şi mai caut odată în borsetă; victorie, extaz şi speranţă: într-un colţ de buzunar descopăr o ungherniţă/ghilotină chinezească … trăiască pacea şi prietenia între popoare ! Ajung la toaleta de la capătul vagonului, scot sonda din punguţa colectoare şi pe marginea chiuvetei mă chinui să-i tai sau rup capătul; acum eram Il Dottore în domeniu ! Sonda de fapt este formată din două tuburi de cauciuc lipite între ele, unul deschis la ambele capete pentru eliminarea pipi-ului şi celălalt închis la extremitatea introdusă spre vezică, prevăzută cu un mic pliu; după ce se introduce pe uretră în poziţia corespunzătoare, pe tubul închis se introduce aer cu o siringă, după care se închide ... Astfel capătul tubului cu pliul face un mic balonaş care şi fixează sonda în poziţia dorită şi etanşează uretra ca eliminarea să se facă pe acest traseu … Reuşesc şi rup capătul sondei, balonaşul se desumflă şi cu puţulica deasupra chiuvetei, smulg cauciucul blestemat … nu exagerez, s-a umplut scoica de faianţă cu zeci de pietricele diferit colorate … Ahhhhh … Da, da asta este fericirea ! Puţine momente în viaţă ca astfel de lucruri mărunte să te aducă la delir şi paroxism …

Târziu descopăr că Florin Marinescu – zis de mine Năiţă, este vecin în Drumul Taberei … Pe scurt: pe la 2,35 s-a dat alarma … dimineaţa nu li s-a spus nimic … doar zvonuri de la plutonierul Dumitrache: a fost groasă … 11 morţi şi 3 sentinele înjunghiate – una de la Fortul 13 şi două de la parcul tancuri … un rănit de la tancuri moare ulterior … colonelul Codruţ şi maiorul Enache – morţi ! Morţi şi 8 tipi în combinezoane negre <de la ei> şi caporalul şef de gardă <de la noi> … la bazinul de apă de la poligonul de amfibii s-au găsit 2 maşini Lada, albe şi cu groază de <chestii în ele> … la 12 se deschide plicul cu <RADU cel FRUMOS – extremă urgenţă !> … tancurile şi TAB-urile se alimentează, se încarcă cu muniţie şi în trei ore sunt îmbarcate pe platforme C.F.R. şi traillere …
Târziu, ca profesor aveam un student, moldovean, din zonă; în pauză a venit vorba de revoluţie şi s-a jurat că i-a povestit tăticul său, că a văzut cum trei tancuri ruseşti au intrat în Prut şi intenţionau să ne „pupe” (sau transportoare amfibii ???) … Zice că a apărut un camion mare cu prelată; a oprit, şi-a fixat 4 picioare telecopice în pământ şi 3 – 4 militari ciudaţi, îmbrăcaţi într-un fel de plasă de sârmă şi legaţi de camion cu nişte cabluri au început să manevreze nişte ligheane cu antene … s-au văzut nişte lumini puternice care au vizat tancurile şi acestea duse au fost, luate de apă … să fi fost vorba de costume de protecţie Faraday şi prototipul tunului electromagnetic Tesla realizat de Coandă … zvonul cu arma laser a marelui savant – să nu fi fost numai zvon ??? …

Continuă Năiţă: Bateria noastră este îmbarcată în camioane şi pleacă pe centură Bacăului; la vreo 2 kilometrii se opreşte la un depozit militar judeţean şi după o jumătate de oră, apare Nea Plutonierul şi dă la fiecare pluton câte 3 puşti mitralieră cu câte 6 cutii de benzi de cartuşe şi câte 2 A.G. – uri cu câte 4 cutii de lemn cu şrapnelle, o staţie de radio tip rucsac şi antenă din mărgele. Fiecărei grupe i se dă o lădiţă cu grenade de mână şi un sacul lui Ivan cu conserve albe (fără etichete sau dată de valabilitate); după cca. 2 ore de mers, încep să realizeze că nu au apă … În noapte ajung lângă Bucureşti, trec pe centură de o tablă indicatoare DOMNEŞTI şi de după un gard de beton sunt întâmpinaţi cu foc sporadic şi relativ anemic … se dă comanda: „avioane … debarcaţi … vă adăpostiţi şi executaţi groapă de protecţie …”
Spre dimineaţa se lămuresc lucrurile; acolo era un poligon al securităţii şi sentinelele fuseseră avertizate pe surse şi telefoanele militare că vor fi atacaţi de camioane pline cu terorişti … cam aşa a cam fost peste tot unde au fost incidente şi morţi !
Cu colonelul cârtiţă Codruţ, lucrurile au fost mai complicate; colonelul Gheorghe Trosca, şeful de stat major al USLA, a fost măcelărit şi cadavrul pângărit în faţa sediul Ministerului Apărării Naţionale din cartierul Drumul Taberei pentru dosarele Corbu 1 şi Corbul 2 întocmite generalului Militaru, dovedit fără tăgadă ca agent GRU …
Târziu, după moartea (naturală !) a geal-ului Militaru, am fost chemat la comisariatul sectorului 6, undeva lângă Cismigiu şi înaintat în grad de la sublocotenent la căpitan, deci la excepţional; repet căpitan în rezervă şi nu, nu colonel …

La spitalul universitar, Prof. Dr. Ciurea mă mai dichiseşte plastic şi estetic pe la locurile şifonate cu plase resorbabile de collagen, transplanturi de piele recoltată de pe fund (fundul meu, nu de chinez !) … rămâne plaga adâncă de şold … ori cum faţă de colegul de la parcul de tancuri şi el înjunghiat similar şi care dăduse colţul, arătam chiar bine şi onorabil …

Viaţa merge înainte, timpul se scurge …
Profit de calculator şi google, încercând să mă dumiresc şi ei de evenimente şi prin ce trecusem şi pătimisem … deci search, storage, archiving …
search, storage, archiving … voi utiliza citate şi ghilimele, cu copy şi paste, aşa cum îi stă bine unui autentic şi cinstit universitar …
Deci:

<<< Ion Hortopan a fost un general român, care a îndeplinit funcţia de şef al Marelui Stat Major al Armatei Române în perioada 1976-1980 şi a fost membru deplin al CC al PCR ….

În timpul Revoluţiei din decembrie 1989, generalul Hortopan a condus personal represiunea armată la baricada de la Hotelul Intercontinental din 21 decembrie 1989, represiune ordonată de către ministrul apărării, Vasile Milea, la cererea expresă a lui Nicolae Ceauşescu.
La ora 16.15, comandantul Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor, general-colonelul Ion Hortopan, a ordonat maiorului Dorel Amariucăi să mai cheme din cazarmă, la Hotelul Intercontinental, încă 100 militari, folosind 8 autocamioane de la Autobaza MApN care, împreună cu cele 10 TAB-uri ale UM 01305 Bucureşti, să pătrundă spre Piaţa Palatului.
În jurul orei 17.30 s-a intrat cu TAB-urile în manifestanţi făcându-se primele victime în faţa Sălii Dalles. Represiunea din centrul Capitalei a durat până după miezul nopţii. Conducătorul TAB-urilor care au străpuns baricada de la Hotelul "Intercontinental", maiorul Gh. Carp, a fost felicitat de Hortopan pentru curajul manifestat. În această represiune, 39 de manifestanţi au fost ucişi, iar mulţi alţii răniţi. Cei care au rămas în piaţă au fost împrăştiaţi cu jeturi cu apă.
De asemenea, colonelul Corneliu Pârcălăbescu, şeful de Stat Major al Gărzilor Patriotice, îşi aminteşte de rolul jucat de generalul Hortopan în timpul Revoluţiei: "L-am vazut la un moment dat şi pe gen. Hortopan, care a primit, direct de la ministrul Vasile Milea, ordinul de a înlătura baricada care se formase. Am fost de faţă când, după un timp, au apărut mai multe tancuri, iar unul dintre acestea a intrat în baricada care era deja incendiată. Nu ştiu dacă acel tanc a strivit sau nu oameni, însă în mod sigur acolo se aflau persoane dintre cele care protestau şi am auzit oameni urlând".
Generalul Corneliu Bărbulescu, pe atunci colonel şi şef al Secţiei Cercetare din cadrul Direcţiei de Informaţii a Armatei (DIA), comentează evenimentele din noaptea de 21 decembrie 1989 în felul următor: "La un moment dat, ieşind din birou, am văzut-o pe Elena Ceauşescu, care se plimba nervoasă pe unul dintre holuri. Atunci l-am văzut pe generalul Hortopan care se îndrepta către Elena Ceauşescu. În mod evident acesta venea din afara sediului CC al PCR. Ajuns lângă aceasta, Hortopan i-a raportat: «I-am terminat! I-am dus pe toţi până la Piaţa Unirii». Elena Ceauşescu nu a avut nici o reacţie verbală şi a continuat să se plimbe pe hol".
Generalul-colonel Ion Hortopan a fost trecut în rezervă la 24 februarie 1990 prin Decretul nr. 137 al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională. La începutul anilor '90, generalul Hortopan îşi dădea cuvântul de general al armatei române că nu a ordonat să se tragă la Intercontinental în decembrie 1989.
Generalul de corp de armată (r.) Ion Hortopan, fost şef al Comandamentului Infanteriei şi Tancurilor şi personaj cheie al evenimentelor din decembrie 1989 de la Bucureşti, a încetat din viaţă la data de 6 aprilie 2000, fiind înmormântat cu onoruri militare …

Obsedat de lamurirea "misterelor" revolutiei, dl. Pavel Corut publica, in cartea "Sa te nasti sub steaua noastra!" (Editura Gemenii, Bucuresti 1993), un interviu cu dl. general Stefan Guse.
De la inceput, autorul avertizeaza: "Interesele de stat au prioritate. Desigur va veni o zi cind se va putea spune tot adevarul. Pina la acea data trebuie sa ne multumim cu adevaruri partiale" (pag. 93).
Despre evenimentele din Calea Girocului, generalul Guse, numit de Pavel Corut "omul care a salvat Romania", marturiseste: "Reusisem sa deblochez tancurile din Calea Girocului, folosind efective conduse de un maior foarte destoinic - Paul Vasile" (pag. 103). Motivul acestei actiuni este ca "daca luau foc (tancurile - n.n.) explodau ca niste bombe. Distrugea cartierul. Am dat ordin sa fie deblocate cu orice pret. Recunosc ordinul: cu orice pret! Inclusiv prin foc" (pag. 100).
In legatura cu manifestantii din 20 decembrie, generalul Guse declara: "Ma convinsesem ca nici o forta din lume nu-i putea opri sa treaca in mod organizat spre centru" (pag. 109). Ne punem intrebarea: daca "nici o forta din lume nu-i putea opri" pe manifestanti, ceea ce s-a intimplat in 20 decembrie 1989 a fost fraternizarea armatei cu revolutionarii sau doar acceptarea resemnata, de catre generalii ceausisti, a unei situatii care depasea puterea lor de influentare ?
"In noaptea de 21 decembrie 1989, Judeteana de partid ne daduse ordin sa intocmim un plan de capturare a conducerii Revolutiei din sediul Operei", insa acesta "era un ordin absurd si imposibil de realizat", explica mai departe domnul Guse (pag. 111). Constatam coincidenta dintre parerea domnului general si propria noastra parere, exprimata cu peste 3 ani in urma (vezi articolul "Masluirea istoriei revolutiei" din revista "Nu" nr.33/1990). Raminem totusi nedumeriti: daca ordinul de capturare a revolutionarilor din cladirea Operei era "imposibil de realizat" (aprecierea generalului Guse), care este meritul domnului general in faptul ca acest ordin nu a fost indeplinit ?
In legatura cu Viorel Oancea, fost ofiter M.Ap.N., actualul primar al Timisoarei, Stefan Guse explica: "Cind nu mai era nici un pericol, Oancea a aparut in piata, vorbind din balconul Operei. Cam asta-i gestul sau eroic. A cerut voie de la sefi sa mearga sa-si vada familia, apoi a tinut un discurs in balcon. Ofiterii s-au revoltat ca vorbea in numele Armatei (...) Am dat ordin sa fie dus imediat in cazarma, la locul sau de munca. Ulterior m-a acuzat ca l-as fi arestat (...) Era (Oancea -n.n.) oportunistul care statuse ascuns cind era greu" (pag. 149).
Nu stim daca, si unde anume, "a stat ascuns" Viorel Oancea inainte de 22 decembrie. Marturisim ca, pina la citirea cartii lui Pavel Corut, credeam ca ofiterii timisoreni au fost de acord cu discursul lui Oancea, in care acesta a declarat ca armata este alaturi de popor. Manifestantilor din Piata Operei aceste cuvinte le-au sporit curajul si increderea in izbinda. Generalul Guse spune insa ca ofiterii erau "revoltati".
Cu inversunare demasca domnii Guse si Corut exagerarea numarului mortilor revolutiei. Pe acest fond, generalul Guse incearca minimalizarea numarului victimelor. Mortii din Timisoara "nu erau nici mii, nici sute. Nici chiar zeci" spune domnia sa (pag.111). Dupa datele Procuraturii au fost totusi 73 de morti la Timisoara inainte de 22 decembrie, adica, un adevarat macel.
Apreciem ca interviul publicat de Pavel Corut se inscrie printre incercarile, deja banalizate, de prezentare a oamenilor minjiti cu singe romanesc in decembrie 1989 drept eroi ai neamului. Nadajduim ca opinia publica nu se va lasa inselata de acest fel de propaganda.

Raţiuni de ordin doctrinar, dar şi situaţia politico-militară încordată din anii ’80 au avut drept urmare organizarea trupelor terestre pe patru comandamente de armată. Începând cu 5 aprilie 1980, Armata a 3-a îşi schimbă denumirea în Armata a 4-a, sediul Comandamentului fiind la Cluj-Napoca. Celelalte comandamente de armată erau la Buzău (2), Craiova (3) şi Bucuresti (1). Cu această ocazie, au ieşit din subordinea Armatei a 4-a D. 18 Mc. (Timişoara), Bg. 2 V.M. (Braşov) şi alte unităţi, fiind resubordonate celorlalte trei armate. În această perioadă, comandant al Armatei a 4-a a fost generalul Iulian Topliceanu.
La data de 21 martie 1979, generalul-colonel (cu 3 stele) dr. Topliceanu a fost numit în funcţia de comandant al Armatei a IV-a, dislocată la Cluj. În decembrie 1989, la Cluj au fost omorâţi 26 de oameni, iar alţi 52 au fost răniţi.
La data de 7 februarie 1990, generalul-colonel Iulian Topliceanu a fost numit în funcţia de adjunct al ministrului apărării naţionale şi comandant al Trupelor de uscat. A fost eliberat din această funcţie după numai două săptămâni, la 21 februarie 1990 .
Revoluţionarii răniţi în perioada Revoluţiei din decembrie 1989 de la Cluj şi rudele revoluţionarilor morţi au cerut judecarea celor vinovaţi de actele de represiune. În anul 1990 s-a deschis un dosar penal în care au fost învinuiţi prim-secretarul de partid Ioachim Moga, generalul Iulian Topliceanu, comandant al Armatei a IV-a Transilvania, generalul Ioan Şerbănoiu, comandant al Inspectoratului Judeţean al Ministerului de Interne, Constantin Nicolae, membru al Comitetului Politic Executiv, maiorul Valeriu Burtea şi căpitanul Ilie Dicu.
În urma investigaţiilor, cei învinuiţi au fost scoşi de sub urmărire penală, judecătorii stabilind că militarii au acţionat în baza ordinelor primite de la Nicolae Ceauşescu şi de la ministrul Apărării, generalul Vasile Milea, fapt care i-ar fi absolvit de vină. De asemenea, s-a susţinut că deschiderea focului a fost provocată de manifestările violente ale civililor.
În anul 1997, procurorii militari de la Parchetul General au reluat anchetarea evenimentelor de la Cluj. Ca urmare, la data de 15 mai 1998, cei şase inculpaţi au fost trimişi în judecată pentru uciderea a 26 de revoluţionari şi rănirea altor 52, fiind acuzaţi de omor calificat şi instigare la omor deosebit de grav. Generalul Topliceanu a fost dat în judecată pentru reprimarea manifestaţiilor de la Cluj din decembrie 1989, soldată cu uciderea a 26 de persoane şi rănirea altor 52. Printre cei care au fost audiaţi s-au numărat şi generalul Viorel Bârloiu, pe atunci comandant al unităţilor de vânători de munte din Alba şi Hunedoara. El a declarat, în faţa Curţii Supreme, că în zilele Revoluţiei a primit ordin de la generalul Iulian Topliceanu de a apăra Fabrica de armament Cugir, dar când a ajuns la obiectiv deja se înregistraseră "46-47 de împuşcaţi", iar civilii luaseră armele de la miliţieni.

În noaptea de 22/23 decembrie 1989, generalul Ghiţă a fost unul dintre coordonatorii unei diversiuni în urma căreia au fost masacraţi 50 de militari, iar 13 au fost răniţi. În seara de 22 decembrie, generalul Iosif Rus, comandantul Aviaţiei Militare, a aflat că Aeroportul Otopeni urma să fie atacat de terorişti şi în jurul orei 22:00, a luat legătura, pe telefonul guvernamental, cu generalul Grigorie Ghiţă, comandantul Trupelor de Securitate. Cei doi au decis întărirea pazei obiectivului militar prin trimiterea a două companii de la UM 0865 din oraşul Câmpina (unitate a trupelor de securitate) care urmau să vină în sprijinul dispozitivului de apărare a aeroportului.
Militarii de la Câmpina au fost îmbarcaţi în trei camioane şi au fost întâmpinaţi în apropierea aeroportului de căpitanul Constantin Ionescu, ofiţerul desemnat să fie călăuza care urma să-i integreze pe nou-veniţi în dispozitivul de pază. Afară era întuneric, iar staţiile radio se defectaseră. Datorită lipsei de coordonare dintre factorii de răspundere şi a dezinformării, operaţiunea de rutină a degenerat în haos. Militarii amplasaţi în dispozitivul de apărare pe acoperişul Departamentului Aviaţiei Civile al Aroportului Otopeni nu au ştiu că militarii de la Câmpina au venit să-i ajute şi i-au confundat cu "teroriştii" trimişi să ocupe Aeroportul.
La un moment dat, căpitanul Ionel Zorilă a tras în aer o rafală de avertisment, pentru a-i soma să se oprească pe "terorişti". S-a iscat o confuzie şi s-a deschis focul, trupele venite de la Câmpina ripostând. S-a înregistrat un masacru în doar câteva minute, 50 de militari au fost ucişi, iar alţi 13 au fost răniţi. Au murit printre alţii căpitanul Constantin Ionescu şi colonelul Ion Patraş, comandantul unităţii de la Câmpina, în încrucişarea de focuri nimerind şi un autobuz în care se aflau mai mulţi angajaţi civili ai aeroportului.
Generalul Ghiţă a fost judecat în Dosarul "Otopeni", care a investigat circumstanţele morţii a 50 de militari la Aeroportul Militar Otopeni. Conform rechizitoriului Parchetului Militar: "Masacrul s-a produs din cauza îndeplinirii defectuoase a îndatoririlor de serviciu de către factorii cu funcţii de răspundere din MApN şi MI, respectiv generalul maior Drăghin, generalul maior Ghiţă şi căpitanul Zorilă. Lipsa cooperării dintre forţele din faţa aerogării şi cele de pe acoperişul Departamentului Aviaţiei Civile, prin neglijenţa generalului Drăghin, s-a tradus şi în aceea că aceste forţe de pe clădire au interpretat în mod eronat rafalele de avertisment trase de către căpitanul Zorilă şi au deschis primii focul".
Prin sentinţa nr.5 din 3 aprilie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală, generalul Ghiţă a fost achitat, dar rudele celor ucişi au formulat recurs. Astfel, la data de 19 februarie 2001, generalul Grigorie Ghiţă a fost condamnat la 6 ani de închisoare pentru comiterea infracţiunii de ucidere din culpă, prin Decizia penală nr. 20/2001 a Curţii Supreme de Justiţie. În vara anului 2002, procurorul general al României, Tănase Joiţa, a promovat recurs în anulare în favoarea inculpaţilor, dar acesta a fost respins la 27 ianuarie 2003 de către Curtea Supremă de Justiţie ….>>>

Se naşte întrebarea: „a tras armata ???”
Cu mintea de atunci şi democraţia de acum, situaţia stă cam aşa:
Dacă se ordonă „Stânga-mprejur-marş !” – în grabă, de îndată, instantaneu şi imediat se execută „Stânga-mprejur”;
Dacă se ordonă „Avioane ! ” – se rup rândurile, se pune masca pe figură şi se aruncă pe burtă cu mâinile deasupra capului, chiar dacă jos e noroiul de un metru;
Dacă se ordonă „FOC ! ” – se execută FOC, conform şi în condiţiile din comandă !!!
Adică, deci şi prin urmare, oricât pare de absurd şi discutabil, în armată, şi în 1989 şi acum dupa 22 de ani, ORDINUL SE EXECUTA şi NU SE DISCUTĂ; armata are comandă unică şi se respectă strict şi necondiţionat ierarhia şi mărimea gradului … întreaga răspunderea aparţine celui care dă comanda şi ordonă; de aici şi dilema asupra morţii geal-ului Vasile Milea: l-a sinucis conştiinţa sa sau ordinul superiorului pentru neexecuatrea întocmai a misiunii trasate/primite ?

… scap cu piciorul stâng de septicemie şi amputare, dar necroza de cap femural implică o proteză … mergem la sibianul Prof. dr. Antonescu la Foişor; profesorul, pensionat, mă consultă şi în faţa mea dă telefon şi mă recomandă urmaşului Conf. Stoica Ioan Cristian – mare secretar al comisiei naţionale de ortopedie … nu ne-au deranjat preliminariile privind suma şi condiţionarea de plată anticipată (trecuse revoluţia şi acum eram în plin capitalism sălbatic !), cât mârlănia şi grosolănia dialogului cu Rodica – ministrul meu de externe şi consilierul personal pe linie de sănătate …

Acum sunt bine; fizic ! Cu „capul” şi întrebările existenţiale – e loc de mult mai bine; de aici şi încheierea obsesivă a mesajelor mele electronice: Numai BINE !
Mănânc zilnic un pumn de medicamente; mie frică să nu mor în somn şi să o sperii pe Andra !!! Sunt relativ disperat; nici nu cred încă suficient de mult în Dumnezeu ca să mă abandonez total în mâinile lui, aşa cum indica Steinhardt în al său Jurnal al Fericirii …

Proteza mi-o rezolv tot la Municipal: Prof. Dr. Stănculescu cu lista de aşteptare şi pilele, Conf. Dr. George Tomiţă cu operaţia propriu-zisă care acum după ani se dovedeşte un succes şi Dr. Haină Roşie cu anestezia totală şi revenirea din lumea de apoi …

Avem şi trei îngeraşi, unul mai îngeraş ca altul; Alex-Nicolas, nu ştiu de unde – probabil tot de la mine, căci evident m-am cam sclerozat, ştie că problema cu proteza cu piciorul este/mi se trage de la „război !” … mă întreabă într-o zi: „Bunii de fapt ce ai făcut tu, acolo în război ???” … ce să-i răspund ???
Zic, mângâindu-i păruţul bălai: nimic copilaş ! nimic, am fost doar o simplă …  

SANTINELĂ !!!